Cina cea de taină a literaturii

Invitaţii cinei cea de taină în ordine de la stânga la dreapta: Nicolae Manolescu, Norman Manea, Marin Mincu, Ana Blandiana(jos), Doris Lessing(sus), Hertha Muller, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Dinescu, Daniel Cristea Enache, Salman Rushdie, Paolo Coelho, Orhan Pamuk şi în centru se află Cristi Giambaşu.

Epitetele Iubirii - În Paradisul Etern

EPITETELE IUBIRII
de Cristi Giambasu



,,Indata de atitudinile negative dispar, cand nu-ti mai ocupa mintea si inima, atunci apare dragostea. Si numai dragostea poate transforma actuala nebunie si dementa din lume, nu sistemele, nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stanga." (Krishnamurti - Prima si ultima libertate)

Al Doilea Epitet
In Paradisul Etern

Ceasul iar suna la ora 8:15, motiv pentru care Cristi Deistasu se trezeste din patul sau tare ca rodonitul. Desi a dormit excelent toata noaptea, de abia se poate misca la baia lui - baie la care visase inca dinainte de a-si cumpara apartamentul cu doua camere mobilate. Inchide usa de la toilette si nepasator se uita la cum ii curge, ca un izvor potabil apa de la vecinul de sus.
Dupa ce se spala pe dinti si pe fata isi aminteste sa-si hraneasca pisica. Ii serveste pestele mult ravnit de catre aceasta.
Se indreapta spre bucutaria parfumata de un miros irezistibil. Era totusi aceasi farfurie plina de cartofi de aseara. Incantat ca are ce manca decat nimic serveste breakfast-ul calm, chiar foarte linistit. Si-a amintit ca in 30 de minute va trebui sa ajunga pe str Casa Nostra. Ca un adevarat artist, ce se considera a fi, lasa farfuria neterminata ca simfonia a 9-a a lui Schubert.
Fuge spre oglinda si repeta incet ca in fiecare dimineata:
,,Azi voi reusi sa-mi vand parfumul.
Azi voi reusi!"
Obosit isi inchide ochii, continuand sa-si repete sintagma.





Nu adormi, dar in minte i s-a proiectat esecul pe care l-a suferit in ultimul timp din punct de vedere amoros. Isi aminti de faptul ca iubita l-a parasit sub pretextul ca ar fi ,,mult prea aerian intr-o lume atat de crunta". Nu reuseste sa-si deschida bine ochii ca orologiul aflat deasupra oglinzii arata 8:38.
La 8:45 trebuie sa fie deja pe str. Casa Nostra. Daca ar fi luat liftul ar fi avut mult de asteptat pentru ca la ora aceasta erau nenumarate persoane, marea majoritate vecini, care utilizau dispozitivul. Grabit ca un pradator in mijlocul junglei, sare cate doua-trei trepte odata, ca in final sa ajunga la destinatia planului A: parter/ground. In timp ce coboara scarile este important de mentionat daca a uitat ceva.
Dar personajul meu este o persoana care nu are obiceiul de a se intoarce la cuibul sau ruginit de mentalitatea sa. La urma urmei - viata merge inainte.
Cristi pretinde a fi un artist intr-o societate mult prea materialista, dar concentrata pe tot ce este nou si cat se poate de bun din punct de vedere calitativ. Cand vine vorba de capodoperele sale putem mentiona un roman vandut intr-un milion de exemplare la doar o luna de la lansare, o piesa de teatru care a castigat nenumarate premii in tara si in strainatate, dar mai ales o miscare literara cu totul deosebita.
Revenim totusi la firul epic inchizand pentru moment paranteza in privinta decrierii personajului.
In drum spre planul B acest artist pierdut in timp realizeaza ca in fata garii metroului nu are decat mica suma de cativa lei, la care spera sa-i ajunga de mancare de-a lungul intregii sale zile.
Emotiile sale se dedublara in momentul cand: sa dea sau sa nu dea toti banii pe cartela, ca sa intre si sa ajunga in sfarsit la serviciu?, aceasta este intrebarea. O intrebare ce in macina destul de mult. Au trecut deja patru minute, iar in alte trei minute trebuie sa ajunga la destinatia sa. Osciland intre a da si a nu da, o domnisoara in varsta de 20 de ani vine la el zambind.
Era atat de ingrijorat incat nici nu o vazuse. Ochii lui ii lacrimeaza. Fiind o persoana punctuala, va susprina daca intarzie macar o secunda!
Fecioara se apropie de el si ii spune:
,,Si vrei sa intri, asadar, si sa iei metroul...
Te pot ajuta cu suma necesara
de bani, daca vrei."
Acel ,,daca vrei" se simtea pierdut parca in desertul plin de speranta a vocii sale. De fapt de abia se putea auzi un ,,daca...".
Raspunsul lui Cristi Deistasu a fost un da nelamurit, fiind ingrijorat de unde si-a dat incantatoarea domnisoara seama... Desi stia ca isi putea pierde un minut poleit cu aur, o intreaba:
,,Da.
Iti multumesc nespus de mult,
dar cum de ai realizat
ca am nevoie de bani
chiar acum?
Ii sopteste suav printr-un ras fierbinte, privindu-l fix in ochi:
,,O persoana car isi numara banii,
ca dumneata, insistent,
desi sunt doar doua bancnote,
este constient de faptul
ca nu-i ajunge si suspina,
astfel, indelung."
Trecura doua minute, dar tanarul scriitor, nu ar fi putut realiza nici ca ar fi trecut o secunda, dar nicio ora. Singurul lucru pe care il poate realiza actualmente este cum o viata intreaga a trecut orbeste.

Dupa ce ii ofera banii din geanta ei albastra, se produce un magnetism de-o energie permeabila intre ei. Ochii lui Cristi aluneca in privirile ei cu o unda putere, in timp ce ochii fetei asculta la granita dintre urechi valul iubirii lor. Tabloul, care i se poate reda unui simplu trecator, este acela ca sunt doi indragostiti de cand viata a aparut pe pamant. Cristi o lua de brat delicat si ii zice direct:
,,Te iubesc.
Te-am asteptat pe tine,
divina speranta,
sa-mi luminezi inima
si nu as vrea
ca tocmai acum
sa ma parasesti.
Lacrimile imi orbeau tristetea
de pe obraji, dar fericirea
numai tu mi-o poti oferi.
Ma inchin, cu respect si patima,
in fata ta, iti sarut mana ta gingasa
si daca ai putea sa ne vedem
inca odata
pentru o clipa,
un ceas,
o saptamana,
o luna,
... o viata.
Ea a ramas socata. Asemenea poezie romantica in proza nu mai intalinise de prea mult timp... poate niciodata. Desi nu avea obiceiul sa vorbeasca cu un strain, cuvintele sale erau ca un buchet de flacari oferite prin voce si priviri doar ei, si numai ei. Se uita timida la el si ii raspunde firava:
,,Iti multumesc
pentru razele pe care
mi le versi
in cascada sufletului meu.
Cat despre dragoste
ti-o pot oferi oricand,
chiar si acum,
dar numai daca este sincera."
Imediat dupa ce rosti aceste vorbe arzatoare, sirena cade in bratele feciorului, iar contopirea lor a avut ca rezultat un sarut profund plin de mangaieri capilare. Lui ii cade degetele prin parul ei, ca un pieptene, iar ea ii gadila gatul lui prelung, dar nu l-a atins.
Ca doi magneti se lipira, ca doi magneti de nedespartiti.
Timpul este deja ultimul lucru la care s-ar putea gandi ei acum.
Dupa ce au terminat sa se sarute indelungat, au decis sa se plimbe si sa se cunoasca mult mai bine. Cristi afla ca o cheama Beatrice Moraru si ca este o persoana solitara ca el. Ambii parinti i-au murit in urma unui accident cumplit, dar despre care n-au insistat. Sora ei cea mica studiaza de opt ani pianul, iar fratele ei cel mai mare s-a casatorit de mult. Locuieste impreuna cu bunica ei intr-o casuta. A visat de mica sa ajunga celebra in domeniul psihologiei. Iubeste arta, mai mult decat atat: picteaza si deseneaza. Desi indrageste foarte mult cainii, are trei pisici: doua dintre ele fiind ingrijite mai mult de catre bunica ei. In materie de carti citeste foarte multi scriitori romantici... asemenea lui.
Ce nu poate intelege Deistasu ar fi motivul pentru care este atat de fericita. Nu are prea multe, chiar mult mai putine decat el si zambeste tot timpul.
Parul ei este de un roscat atat de puternic, incat nici focul infernului nu-l poate depasi. Poate pentru ca-i de o angelicitate irefutabila. Fata ei este usor rotunda, iar tenul alb ca foile pe care scriu acum acest roman, asteptat sa fie sarutat de cititoarele din lumea intreaga.
Citeste, picteaza, deseneaza si, mai presus decat orice, are visuri... El nici nu-si poate aminti ultimul vis pe care l-a avut, cu atat mai putin sa-si conceapa unul.
Cand a auzit ea ca n-are niciun vis, a ras cald imbratisandu-l si ii sopti catifelat in ureche:
,,Orice om viseaza.
Acum tu visezi
sa fi cu mine,
iar visul ti s-a implinit."

Incremenit o stranse si mai tare in brate. Ochii ii lacrimau, ca niciodata in viata lui, de bucurie. Se mai scufunda inca odata in privirea ei si ii mangaie buzele sale de ale ei. Ca doi bureti se storceau reciproc in timp ce inimile pulsau, gata oricand sa erupa din pieptul fiecaruia. Sangele inundase in asa hal venele, incat organismul se infectase cu virusul iubirii.
Palmele lui au ajuns la etapa prin care simtira nevoia de a-i mangaia spatele. Buricul degetelor ii crea un rendez-vous lui Beatrice. O gadila, dar in acelasi timp o
si excita. Limbile celor doi se pierdura parca de secole in labirintul cavitatii bucale.
Si ei incepuse sa-i curga parauri de lacrimi de fericire, iar nasul deveni un lac curgator.
Buzele lui se hranisera indeajuns, asa ca aluneca cu grija spre gat. Avea ce sa cucereasca... Gatul ei se simtea ca pe o plaja, unde nisipul era pavat numai cu piele, o piele argintie, o piele ca neaua, o piele ca o hartie, o piele ca laptele si dulce ca zaharul sculptat.
Parfumul ei ii patrunse in narile lui, ca un spirit aromat ce ii plutea si ii gadila simtul. Dupa mai putin de un minut stranuta pe neasteptate. Intr-un moment atat de neasteptat ca o patase pe gat cu precipitatile lui. Cand s-a decis sa-si scoata servetelele umede din buzunar, Beatrice izbucni in ras. Desi era rusinat pentru fapta sa, zambi de i se puteau observa dintii sai albi ascunsi de buzele lui carnoase si rosi. Dar nu mai rosii decat petalele pe care le avea ea, sub numele de buze.
Se putea observa deja cum machiajul de sub ochi se intinse pe obrajii ei inrositi de fericire. Continua sa rada nepasatoare.
De mult nu mai exista in jurul lor oameni. Pe lume, pentru ei, ar exista doar doua persoane, dar si acelea au format un intreg. Se simteau ca si cum ar fi inglobati intr-o pictura uriasa din roua de pe sticla. Cristi simti sistemul muscular bine dezvoltat in interiorul sau, iar trupul a devenit un scut imbatabil.
Cand ambii au realizat ca timpul a trecut si ca trebuiau sa fie la serviciu pana acum, se trezira in fata usii. Initial nu a realizat nici Deistasu ca s-ar afla chiar in fata portii lui. Scoate numai decat batista lui rosie din buzunar si ii leaga ochii femeii, spunandu-i:
"Am o surpriza
pentru tine,
iubito!"
Se aude cum isi deschide usa si ii zice sa inainteze cativa pasi.
Cand ii cere sa se uite, aceasta a ramas cu mult mai socata decat in momentul cand ii marturisi cat de mult o iubeste pe neasteptate... Era cel mai superb dar pe care l-ar fi putut astepta de la un barbat. Era toata casa lui plina numai de flori: trandafiri galbeni si rosii, garoafe, zambile sau lalelele erau doar cateva plante din sutele de astfel de tipuri prezente.
In acel moment ea ii inchise usa si ii sopti fierbinte in ureche ca vrea sa faca dragoste in patul plin cu petale. Nebuneste se contopira trup si suflet, modelandu-si unul-altuia iubirea timp indelungat.
Nu era el prea vorbaret, asa cum n-a fost nici cu fosta lui prietena... pe care a iubit-o din tot sufletul, dar deja a uitat-o definitiv pe A. Dragostea l-a luminat, dar despartirile il intunecau.
Acum un an:
Fosta lui prietena statea pe o canapea dintr-o sala de teatru plangand. Inima lui se zdrobi cand o cunoscuse in aceasta ipostaza. A intrerupt-o privind-o fix in ochi. Ochii ei erau inlacrimati, deoarece a plans atat de tare inainte ca tot machiajul oferit de creion se prelungise aproape pe toata fata ei. Obrajii ei erau innegriti. Dupa o conversatie prin care el reusi s-o inveseleasca, incepu sa o sarute atat de pasional ca rujul i se intinse in jurul gurii. Aproape ca tenul ei alb nu mai exista pentru un timp: doar negru si rosu ...si ochii ei de un verde profund. O iubi pe aceasta pana in ultima secunda. Ar fi fost in stare sa-si sfasie cu o sabie trupul, numai sa-si scoata inima si sa i-o dea ca semn al amorului vesnic.
A fost si ea. A plans dupa ea. A iubit-o si pe ea. …Dar acum a ajuns sa tina din toata fiinta sa la Beatrice. O zana cereasca. O ducesa din frisca. O inima ce ii bate chiar langa a lui.
Ca si cum ar fi fost pierdut pe o harta, se rataceste cu degetul aratator dinspre nasul ei, pornind. Aluneca ca dintr-un deal pe buzele ei moi si cand ajunse la barbia ei rotunda, isi facu avant cu unghile si schie pe gatul ei suplu. In momentul cand se trezi degetul in desertul infernal al pieptului, ezita putin nehotarat: sa urce intai dealul din stanga sau pe cel din dreapta? Un lucru era cat se poate de sigur: ambele erau ca doua corpuri ceresti, ambele aveau aceasi inaltime, ambele erau gemene, ca doua solutii unde factorul comun era atingerea. Cand degetul ii atinse buricul, deja buzele i se deschisera si o saruta de acolo in jos...
Limbajul nu se ma pronunta, vocea tacea si, ca doi munti muti, le sovaiau cuvintelor sa patrunda in universul sentimentelor acestora de afectiune. Se citeau enunturile adresate unul celuilalt din priviri, buzele reactionau, iar trupul fiecaruia era transpirat.
Au trecut 60 sau chiar mai multe minute. Inimile lor se sufocara in taramul patului. Parfumul sexului adie. Aievea se putea simti prin petale. Adierea se putea simti prin camera. Se putea simti si in organism. Si inca cat de amplu si de bine se putea simti!
Camera se intuneca de parca ar fi fost miezul noptii, doar ca lumanarile se aprinsera in timp ce romantismul se incinse.
Mai clipira de cateva ori unul catre altul si se culcara imbratisati. Erau goi, doar ei amandoi. Somnul se adanci in timp ce visele lor se inaripara in minte...
El visa ca s-ar afla intr-o librarie. Recunoscu atat libraria, cat si standul unde romanul sau se vindea din ce in ce mai bine. Ca de nicaieri apare un tanar de douazeci de ani cu parul lung pana la mijloc, prins in coada, slab si imbracat tot in negru. Doar ochii lui erau verzi. Ii puteai observa bocancii la fel de negri ca ciorapii. Sprancenele erau lineare, iar buzele uscate. Se indrepta spre standul lui si, mai mult, ii citea din roman. Se duce spre baiat si il intreba:
"E ultima mea carte
...Te-ar interesa
s-o iei?"
Adolescentul se uita fix in ochii lui, pletele ii cazura peste fata si ii raspunse mahnit:
"Nu sunt atat de patetic,
incat sa-mi cumpar
propriul roman!"
Speriat de cosmarul acesta, se trezi dezlantuindu-si inima. Se indrepta spre propria baie; baie la care visase inca inainte de a-si cumpara apartamentul. Deschide usa de la toaleta si nu se mai uita cum ii curge, ca un izvor potabil, apa de la vecinul ce locuieste cu un etaj mai sus, fiindca era uscat complet tavanul. Inchide mai apoi poarta cu acelasi zambet care spera sa-l faca intr-o zi celebru.
Dupa ce se spala pe fata, isi aminti sa-si hraneasca pisica. Dar cand deschide usa din baie, o vede pe Beatrice in costumul Evei. Se uita pentru cateva secunde la ea, admirandu-i frumusetea, cat si perfectiunea, trupului sculptat parca numai pentru el. Era si el, de asemenea, gol. O ridica in brate si ii marturiseste:
"N-am iubit pe nimeni
asa cum te iubesc pe tine.
Esti aerul pe care
inima mea il inspira,
esti soarele meu
plin de lumina,
esti steaua din
miezul noptii,
esti luna mea plina,
plina de miere de albina."
El se simti ca in paradis de cand o saruta pentru prima oara. Un paradis unde visele devin realitate. Rade incet, iar apoi ii grai:
"Te cunosc de o zi,
dar promit ca
te voi iubi o viata.
Iti simt pulsul din palme,
iti simt a ta vibrare,
iti simt degetele cum
se pierd prin mine,
te simt langa mine,
te vreau mereu,
vreau sa fiu
mereu in tine."
Sentimentele lui sunt divine, cand patul se preface intr-un nor... si totul in jurul lor devine ceresc.
Ea intra in baie, iar el s-a dus sa se imbrace.
Era ora 8:15 iar, dar nu mai suna ceasul. In timp ce se imbraca vazu pe geam cum tipul cu parul lung din vis pleca sau poate se ducea intr-un nou drum, unul opus lui.
Termina de pus toate hainele, fiind gata de plecare.
Fuge spre oglinda si repeta incet, ca in fiecare dimineata:
"Azi voi reusi sa-mi vand parfumul.
Azi voi reusi!"
Obosit isi inchide ochii, continuand sa repete sintagma.
Nu adormise pentru ca deodata se trezi legat la ochi cu un fular. Beatrice ii sopti incet:
"Imagineaza-ti
ca am doua aripi:
cu pene albe si lungi,
simetric rotunjite la capat,
inalte si bine fixate
spre nori.
Parul meu rosu
ca
se intinde
peste ambii mei sani,
peste...
peste piept,
peste burta
pana la fund,
depasind buricul.
Sunt desculta si ma aflu pe nisip;
apa marii imi mangaie talpile,
iar plaja pe care o vei vedea,
dupa ce iti voi scoate
fularul de la ochi,
vei vedea ca zarea n-are capat...
este singurul lucru ce se intinde pana la infinit.
Dupa ce i-a dat jos de pe ochi fularul, nu-i veni sa creada. Nu se mai afla in fata oglinzii, poate dincolo de ea. Totul din jurul lui era un miracol, cu mult peste ce visa cu ochii stinsi. Totul era aprins. Iar ea. Ea era un Inger al Marii unde briza in spate o alina, iar valurile ii mangaia talpile.
Desculta il impinse spre marea albastra si usor dulce. Dar nu mai albastra ca ochii ei. Ca doi copii se jucara in timp ce soarele isi reflecta razele peste ei. Inotau ca doi pesti: ea o sirena, el un delfin. Doar ei doi erau in apa, desi, la un momentdat, cand intoarse el capul, vazu un pian albastru ca un aisberg. (Se speriara pentru o clipa). Din el se auzi sonata lui Gluck. Valurile dansau parca in ritm clasic. (Teama se metmorfoza intr-un extaz). Un alt fenomen ciudat e aparitia curcubeului, sculptat din maretia solara.
Beatrice il indeamna sa-l urce. El zambi, zicand ca-i doar un miraj. Cand o vazu ca se duce spre semicercul colorat, incepu sa strige vesel:
"Asteapta-ma
ca vin si eu!
As vrea sa parcurg
creatia divina...
cerescul
raportor pigmentat."
Razand se urcara in toboganul lumii. De acolo putea sa vada lumea reala.
Beatrice ii arata lui cum un om in varsta, cu ochii caprui si imbracat in maro deschis, se duce impreuna cu un tanar la conferinta lui din Centrul Cultural M.I.R.A. Tanarul nu realiza ca ambii se indreptara in aceasi directie. Dar cand se regasira, noua prezentare era una mareata. De o solemnitate inalta.
El vazu o studenta care hranea un stol de pasari de la ultimul etaj al unui camin. Aceasta le arunca porumbeilor grau in timp ce le filma, cum se zbateau sa apuce, fiecare pentru el, o grana in cioc.
Ei mai obeservara si alte evenimente de sus, iar una dintre ele era chiar nostima: intr-un teatru piesa nu se putea juca din cauza a doua babute care, desi n-aveau nicio invitatie stateau pe scaun si, mai amuzant de atat, se certau cu urmatoarele persoane, in ordinea venirii spre dumnealor: taxatoarea de bilete, femeia de serviciu, regizorul si chiar cu doi bodyguards. Asadar, se ajunse la concluzia ca o femeie in varsta nu se poate dezlipi niciodata de pe scaun, ba mai mult -> mereu se atrag, dar in niciun caz nu se vor respinge.
Un alt eveniment pe care il mai vazura era o nunta, parca si cerul, si pamantul, cat si apa si focul se adunara la ospat, iar preotul le sudara inimile celor doua viitoare personalitati: el un scriitor, psiholog si profesor, ea o invatatoare.
Si nu se termina bine nunta ca dincolo de ei, se putea simti eternul parfum al dragostei impregnat in privirile altor doi tineri. Dupa o conversatie amicala, ochii lui sclipira ca doua smaralde verzi si valoroase, in cele doua diamante ale ei inecate in lacul cristalin.
El si Beatrice se imbratisara si mai adanc, iar capul Beatricei aluneca pe umarul lui ca pe o perna a miracolelor. Perna viselor inflorite ingropata in pluta sentimentelor de afectiune.
Cand ei realizara ca totul e o reverie, o utopie, o dulce lume imaginara, o viziune din nirvana, se aruncara in adancul marii, innotand catre fund. In timp ce innotau se tineau de mana si admirau vietuitoarele subacvatice: pestii tricolori (unul albastru, altul galben si ultimul rosu) se indreptau, ca niste revolutionari, intr-o noua dreapta; pestii negrii (unii se rugau in lacasul lor spiritual, altii erai depresivi, nebagand lumea marina in seama, iar cei din urma aveau o etnie a lor si nu puteau sa inghita rasismul pescaresc) se introverteau reciproc; iar cei mari erau canibalii care se hraneau cu cei mai mici si saraci. Ce sa mai!? Aceasta coruptie acvatica depaseste cu mult politica pescarului...
Cei doi "scafandri" iubeau acest acvariu, dar doreau o schibare, doreau sa-si revada lumea de la care venisera. De aceea se tot chinuiau sa gaseasca o scapare spre tinutul lor.
Beatrice gasi un dop si imediat ii spuse lui:
"Numai in doi
puterea creste."
Se tot chinuira sa reuseasca. Trageau in continuu, dar fara prea mare noroc. O caracatita cand ii vazu se gandi sa-i ajute. Dar avea prea multe probleme pe cap, asa ca innota mai departe, trancanind:
"De abia pot
sa-mi rezolv
proprile probleme,
iar toti pretind
sa le rezolv pe ale lor.
Nu mai vreau
asemenea prieteni!"
Determinata pleca mofturoasa.
Aproape ca izbutira sa ridice dopul cand deodata dintr-un submarin din preajma iesi un scafandru care, dupa ce ii vazu, ii impinsera.
"Ati innebunit!
Vreti sa nu mai
existe apa;
oricum suntem intr-o
incalzire globala.
Toate vietuitoarele
vor muri,
inclusiv oamenii,
adica
inclusiv voi doi!
(tipa scafandrul)
Dupa ce
poluati natura,
o mai si lasati
fara bautura."
Pentru moment pleca si strainul ce purta costumul sau subacvatic, cat si Cristi & Beatrice.
Cei doi ingrijorati planuira, totusi, ca la miezul noptii, cand luna isi va purta cununa, sa scoata dopul si sa evadeze din taramul acesta ciudat.
Pana atunci se indreptau spre plaja, unde hainele lor se asterneau pe nisip uscate deja. Se imbracara si se distrara, de parca ar fi miezul noptii. Cu nisipul construira castele si palate, zidisera munti. Ridicara biserici de sticla, iar in dreptul lor cimitire vesele. Plantasera fiecare cate un pom la umbra caruia citisera Krishnamurti "Prima si ultima libertate". Iar cand se plictisira s-au decis as vada "Simfonia Fantastica". In universul muzicii clasice intalnira luptatori ce strafulgerau scena, tarani izgoniti, dar si victorii rasunatoare sub palose si sabii.
Dupa o seara cu Hector Berlioz, Cristi se hotara sa o ia pe frumoasa lui zeita spre Sevilla, unde cel mai bun prieten al sau, un barbier, sta inchis in varful unui turn dintr-un sat de langa o alta mare. Planul sau era sa-l elibereze si, impreuna cu acesta, sa scoata dopul, zburand prin valurile infinite ale Marii Meditarane.
Beatrice se necaji un pic. Nu stia daca va fi o solutie atat de buna sa iasa din lumea aceasta. Daca lumea de dincolo nu e locul de la care plecasera? Nu se mai pot oare intoarce in fata oglinzii din camera?
In drumul lor spre prietenul lui Deistasu, ea chibzui sa-l intrebe:
"Ce ar fi daca
am preface marea
intr-o oglinda uriasa,
asemenea ghetii unde
oricine se poate vedea
reflectat pe sine,
chiar si
soarele sau luna,
norii sau luceafarul?"
El o privii prelung in adancul ochilor ei si raspunse:
"In prezent
trebuie
sa-l salvez
pe barbier din
castelul sau de fildes,
apoi voi face tot
ce-mi sta in putinta
sa evadam."
Nu termina bine de ispravit ideea ca deja ajunsera pe celalalt taram latin, iar turnul era atat de inalt ca depasea norii, cerul, depasea cosmosul, atingea, parca, infinitul.
Dar dincolo de plan se intersecteaza enigma:
"Cum vom reusi?
...Doar nu urci zilnic
pana in varful unui turn
dintr-o zona rurala
cu o destinatie colosala."
Mai rau nici ca nu se putea -> Era atat de intuneric incat oricine ar fi fost prezent, ar fi realizat ca luna e singurul felinar aprins la momentul respectiv. Un intreg fluviu de ar innota, tot n-ar rezolva. Iar de-ar fi sa zboara cu aripile ei, ar obosi la un momentdat si s-ar prabusi.
Se gandira ambii minute, se gandira ore intregi, numai zile nu trecura in acel moment. Se gandira sa riste sa zboara, dar el a refuzat de frica sa nu pateasca ea ceva. La un moment dat, decisera sa plece doar ei si sa-l lase pe el acolo, dar ar fi fost un act de egoism. Se tot gandira si se razgandira pana cand lui ii veni un plan, parca de dincolo de aceste randuri scrise.
"Ce-ar fi daca am sapa
un tunel subteran
pana la el?
Daca tot ce vedem
ar fi doar o creatie a lui?
Iar daca si-ar fi construit
acest turn
ca un castel de fildes
in care sa-si petreaca
tot restul vietii?
Sa speram totusi
sa-l salvam
din inconstient,
pulsandu-l
din subconstient
in constient."
(grai Cristi Deistasu).
Beatrice ezita totusi:
"Ca sa pot parcurge
sub pamant,
va trebui
sa-mi rup aripile
si sa redevin
om,
sa renunt la nemurire
pentru tine,
pentru voi."
Si el o privi iar in ochi si ii zise:
"Sacrificiul
poate naste
o noua etapa
in iubirea noastra..."
Cand isi rupse cele doua brate divine, aura nemuririi se intuneca pana cand se elimina in infinit, in macrocosmos.
Si imediat incepura a sapa ore intregi ca doi castori. Pamantul le murdarira hainele, le intrara cred ca si in haine.
In final, au izbutit si acest plan. Cand au ajuns sa dea de piatra, parca funerara, o impinsera si o dara la o parte ca niste posedati.
Turnul respectiv era plin de scari, de trepte. Era un adevarat labirint pe care trebuia sa-l parcurgi treptat, dar sigur. Exista doar o singura scara, cea a vietii, celelalte trepte erau ale iubirii, ale fericirii, ale senzualului, ale impinirii, ale credintei, ale bunului simt, ale sanatatii perfecte, ale implicatiei, ale sufletului etern, ale raiului, a vesniciei, dar si scara mortii cu treptele sadismului, bolilor, chinului, egoismului (one man step), ignorantei, manipularii, ale urei. Era chiar scara in cer sa fi creat si scari alternatve, fiindca dupa ce au urcat scara vietii, Beatrice si Cristi au ajuns aproape de barbier, dar nu la el. Mai trebuia sa existe scara creatiei. De fapt, era scara creatiilor proprii. O scara pe care orice om trebuie s-o infaptuiasca de-a lungul destinului sau. Beatrice era derutata, de aceea Cristi ii explica faptul ca trebuie sa-si vizualizeze noua scara. Inchid ochii si las originalitatea sa preia controlul. Astfel a aparut cea mai elevanta scara - suprascara umana. Desi treptele erau asemanatoare, excelenta facea baza diferentiala. Ajunsi observara ca
nu era nimeni in jurul lor, de aceea s-au decis sa-l strige, dar ecoul nu repeta glasul lor.
Posibitatile erau multiple. Solutia era doar una:
Practic trebuiau sa mearga pe calea si mai buna pana sus, la capatul celalalt al monumentului. Inima lor ticaia si, ca un vulcan, clocotea. Se tineau unul de celalalt, stiind ca o noua pagina e gata sa urmeze. Suspansul creiona fiecare pas pe care il realizau. Totul era ca un portret in rama, gata sa fie animat de catre prezenta lor. Gura se usca, iar apa nu exista intr-un tunel creat de catre un geniu neinteles. Ca doi claustrofobi, isi citeau fiecare clipa inchisa de frica - din acest cilindru cotat cu trepte de la unu', doi pana la al treilea... aflat la poarta infinitului.
Barbierul se stia prea bine ca era luminita de la capatul turnului. Totusi, capatul nu se putea vedea. Ochii lor umani, ca patru bile, nu observau microscopul sfarsit.
In aceasta ecuatie, unde treptele se serpuiesc segmentar, unde peretii se unesc circular, unde panzele isi asteapta micile insecte zburatoare ca niste plante carnivore, unde inceputul isi cauta deznodamantul, aceste doua personaje ajung sa se simta ca doua minuscule creaturi: carabusi sau, mai degraba, purici, ce zac pe un plan ce cauta dupa egal, raspunsul la solutie.
Deistasu gandise ca in acest caz i-ar fi fost de mare ajutor aripile iubitei lui ca sa zboare prin colivia aceasta ruginita.
Singurul lucru pe care il puteau auzi acesti Adam si Eva erau valurile ce se spargeau in noapte, in mareata bezna pe care luna o vizualiza. Dar la ce folos e oare? Cu ce ii pot ajuta briza marii?
Cristi tresarii si striga zambind:
"Am o idee
care ne va salva,
ba mai mult,
ne va duce
cu valu' !"
El se gandi sa creeze un nou tunel subteran, unul care sa duca la mare. Dupa ce apa marii va parcurge tunelul, va intra in turn, inundandu-l. Volumul sau, mai degraba debitul fluidului, va creste pana la portalul barbierului. Ei vor inota astfel ca o bisectoare in plan.
Zis si facut, iar tunelul acesta functiona ca la carte. Ca printr-o teava (conducta), fluidul incolor, creat prin combinatia dintre hidrogen si oxigen, curgea si turnul il inunda.
In timp ce donjonul se umplea cat o cada, ei innotau, continuand sa se tina unul pe celalalt, dar, de data aceasta, in brate. Dadeau din picioare pana cand zarira o usita pe tavan.
Speriati sa nu se inece, au spart usa. Cand prizonierul auzi zgomotul, isi intoarse capul si sari din patul lui spunand:
"Ce cauti
in garliciul meu?
Mi-ati adus
oscilograful?
Cine sunteti,
apropo?"
Le zambi prietenos, gata sa-i stranga in brate pe straini.
Barbierul era un tanar, tot de 20 de ani. Prin ochelari ii citeai privirile din ochii lui verzi. Parul sau era scurt, dar tare ciufulit, iar zambetul sau te magnetiza. Ciocul lui netaiat nu era atat de mic asa cum v-ati imagina, atingandu-i genunchii.
Cand afla cine sunt strainii, tanarul barbier ii stranse in brate, dar cand auzira ca venira sa-l ia, le zise:
"Nu pot sa plec.
Am o datorie
lumii
cu o
- capodopera literara.
Romanul se va numi
Epitetele Iubirii
si presimt ca va fi
si ecranizat."
"Dar noi
cum
vom iesi
de aici?"
(intrebase Beatrice ingrijorata ca va fi inecata)
Apa marii continua sa se umple, iar singura persoana care era linistita din tustrei continua sa fie barbierul. Prietenul lor ii sfatuira, zambind spre ei:
"Pe cerul plin de stele,
daca priviti
cu atentie,
vedeti carul-mare.
El va va trimite
spre casa.
Trebuie doar
sa iesiti
pe fereastra."
"Si daca
nu vom ateriza
in carul-mare?"
"Atunci
nu veti trai
clipa
cand romanul meu
va ajunge
un best-seller
si voi fi nevoit
sa cheltui
toti banii mei
pe parastas."
(raspunse, izbucnind in ras, barbierul meu din Sevilla)
" Oooo, nuuuu!!!"
(tipa Beatrice)
"Oooo, daaaa!!!"
(ii continua sa strige sarcastic prietenul lui)
"Stai linistita,
draga mea iubita.
Te poti transpune
intr-alta lume
doar daca ai puterea
de a vedea
cu ochii gandirii
pe canalul sufletului."
"Si daca nu vom reusi,
Cristi?"
"Lectia de baza este sa vrei,
raspunsul relevant este ca poti."
"O puteti numi reverie,
utopie,
vis
sau,
Doamne fereste,
un cosmar,
un lucru
e sigur:
e de ajuns
sa deschizi ochii
si asta a fost tot"
(ii recita cuvintele sale amicul din Sevilla).
Nu ispravise bine de zis ca Beatrice deschise ochii si se trezise in bratele lui Cristi, care ii zise:
"A fost
un vis,
draga mea iubita.
Orice om viseaza.
Acum tu visezi
sa fii cu mine,
iar visul ti s-a implinit.”
Madame Beatrice se ridica din patul trandafiriu (se poate spune ca a avut un vis mitic) si deschide cartea de pe noptiera. Cu patima in privire, citeste in gand:
Ceasul iar arata ora 8:28, motiv pentru care Beatrice Moraru se trezi alaturi de iubitul ei, Cristi.

Primul Cenaclu Literar de pe Yahoo Messenger!

Revenit fresh de la Ogrezeni, m-am gandit la un cenaclu literar cu totul aparte. Asa ca am pus bazele (cititi titlul)...
Exact! Primul cenaclu literar de acest gen vreau sa fie pe yahoo messenger. Poate participa oricine, atat prozatori, poeti, dramaturgi sau critici, cat si iubitori ai literaturii de pretutindeni, amici, prieteni sau oameni cu mintea deschisa.

Regulile sunt simple:
1. Stabilim o ora si o zi.
2. Vorbim doar pe yahoo messenger.
3. Cei care vor sa intre in conversatie cu noi, ne da un add = mie + voua.
4. Dupa incheierea sedintei cenaclului literar, nu este permisa continuarea.
5. Literatura propusa de mine va fi atat autohtona, cat si universala (daca va razganditi referitor la aceasta idee, imi dati un Buzz! sub aceasta pagina).
6. Cu acordul vostru, voi posta numele participantilor si cum a decurs sedinta/ sedintele.
7. Vorbim doar despre literatura.
8. Ne dam ID-urile de yahoo.

ID-ul meu de yahoo messenger este rob_zombie2007
Propunerile sunt binevenite. Ignore-urile si delete-urile nu sunt binevenite! :D

Epitetele Iubirii - World Wide News (today, 10th July 2009)

Actrita Ana-Maria Irimia nu va mai citi la Ogrezeni (din motive personale),
fiind inlocuita de catre Ana Mitran, colaga mea de facultate.

Va asigur ca spectacolul va fii la fel de reusit. Asa ca va astept in continuare pe 19 iulie 2009 la Ogrezeni.

Epitetele Iubirii - World Wide News (today, 29th June 2009)

Vineri, 19 iulie 2009, Cristi Giambasu va fi prezent la Centrul Cultural Ogrezeni, unde un capitol din Epitetele Iubirii o sa fie in lectura Anei-Maria Irimia. Pentru detalii referitoare la locatie: http://luciaverona.blogspot.com sau http://premiilelili.blogspot.com sau blogul vostru favorit -
http://epiteteleiubirii.blogspot.com

Oferta vanzarii romanului meu pe internet este inca valabila, fiind la acelasi pret de 15 lei exemplarul. Pentru contact: cristi_giambasu@yahoo.co.uk

Epitetele Iubirii - World Wide News - (today, 12th May 2009)

NOU!!! PROMOTIA VERII!!!
Vand in premiera absoluta romanul indosariat, pre-editat, cu autograf original de la autorul in persoana si NECENZURAT la doar 15 lei exemplarul.

Promotie valabila pana pe 04.09.2009.
Pentru detalii: cristi_giambasu@yahoo.co.uk

Epitetele Iubirii - World Wide News (today, 25th April)

Miercuri, 29 aprilie 2009, incepand cu orele 18:00, la Muzeul Literaturii Romane (Bld. Dacia 12, statia de metrou Pta Romana, la doua strazi distanta de Cinema Studio, cum o luati in stranga) la Cenaclul de la Muzeu, mult promitatorul scriitor de succes, Cristi Giambasu, va citi un capitol din romanul sau, Epitetele Iubirii. Veniti cu parintii, bunicii, strabunicii, fiice, fii, nepoti sau stranepotii nepotilor vostri.

Absentele sunt nemotivate!!!

Epitetele Iubirii - Luna de Miere (text integral si necenzurat)

Copacii din jurul meu se dezbraca cu totii de cojocul plin de frunze rugunite. Luna pluteste in oceanul intunecat din negura noptii unde pana si stelele au prieteni si iubite, grupate, nevrotic, in constelatii.
Doar umbra mea ramane, pentru moment, singura sotie loiala in aceasta noapte de brumar. Intr-o lume in care indragostitii devin, ca doua inimi siameze (cu trupuri de sexe opuse, dar cu o gandire ce ii contopesc prin saruturi), creaturi subite.
Cararile se ratacesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gandul... Gandul se declina deprimat impreuna cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea. In timp ce autorul se gandeste acum la un nou capitol, un epitet al dragostei puternic inaltatoare, un alt scriitor isi zdrobeste ideile in paginile lui de pe coirna --> pe curat, in timp ce vantul zgarie cerul.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Primul numar cardinal. Prima cifra. Primul cuvant rastit de mine. Era 1. Iar cand am cunoscut-o pe una, am aflat, pentru prima oara, ca in lume exista si cifra 2. Exista si unii, si altii... dar si ceilalti. Am descoperit momente cand in lumea mea sunt 1, iar 2... Doi a disparut. Doi si-a gasit pe "alt unu". "Unul" pe care il va respinge, mai devreme sau mai tarziu, din cactusul ei intern. Care tremura pentru 2? In afara de inima ei ghimpata ce-i inteapa, ucigandu-i pseudo-sentimentele. Daca se va intampla sa vina si al doilea numar in viata numarului doi o sa cunoasca formula:
In iubirea sincera si pasionala nu exista decat o dreapta finita pana la, in cazul meu, acest "alt unu", dar niciodata un 3. triunghiul desparte sentimentul profund.
2 risca sa piarda si pe 1, si pe 3 sau, in cel mai bun caz, sa castige unul. acel "unul" poate fii, mai degraba, 3. sau poate... 4. "alt unul" va ajunge in lumea mea, adica in lumea unuia singur. singur pe lume.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dezvelit de plapuma amorului si descaltat de pantofii atingerii, lipit de manusile calde ale palmelor ei, ma inghit in creatia mea. Capodopera intr-o seara cu semiluna. Capodopera nebulosului mister.
La ce folos traiesc? Atata timp cat trecutul: e un vis personal, prezentul: o enigma, iar viitorul: o speranta. Iar si iar, mereu, permanent, fara nicio singura oprire, ceasul dragostei ticaie. Un ceas perpetuu care functioneaza fara baterie. Poate intra, cu o relatie, la apa, iar cand bazinul seaca, se poate umple la loc in tine. E in fiecare. Atat in persoana mea, a naratorului, cat si in persoana cititoarei... sau a cititoarelor. Poate fii procurat for free din magazinul sufletului deschis non-stop.
Continui sa ma plimb ratacitor prin labirintul vietii. Teorii tomnatice imi bantuie menirea. Orgoliul si mandria m-au parasit de mult. Inot prin vise si zbor spre asfintit. In seara aceasta sumbra ma leagana pamantul. Ma stie el prea bine, pentru ca zilnic ma tarasc dintr-o directie intr-alta.
Lumea care ma inconjoara se metamorfozeaza zilnic in furnici mecanice. Musuroiul e sistemul in care traiesc. Se zbat indutrializati. Muncesc industrializati. Invata diferite experiente industrializati. Si sunt bolnavi de industrializati... Dar nu toti sunt creaturile industrialului. Exista si creatile iubirii. Ale dragostei menite sa nu moara. Ale sensibilitatii molipsitoare. Sunt acele doua pete de cerneala pe care le vars in scrierea mea. Sunt acele doua numere cardinale de la care pornim cu totii. Sunt acele doua corpuri ceresti care plutesc in nocturn. Sunt acei doi despre care filozofez.
Femeia ramane frumosul. Atunci cand ma gandesc la adjectivul "frumos", un singur substantiv il merita sau, mai degraba, o merita: "femeia". Dar notiunea de frumos poate fi strans legata si de arta. Totusi, arta si frumosul raman, pentru mine, adanc ancorate in universul gandirii. Frumosul se inradacineaza in arta romantica si piere, definitiv, in tema uratului.
Emotia e o vibrare in candelabrul luminii umane. E ca si cum am sta noi doi, impreuna, doi necunoscuti pe o campie pustie, iar la un momentdat, foarte timid, iti ating gatul transpirat cu buricul degetelor. E ca si cum am tremura ca doua vrabii, ciripind pe o ramura destinul unui anotimp.
Focul intern palpita cand amintirile mi se dilata. Imi amintesc, si acum, ziua primului sarut, clipa ultimei atingeri si momentul cand ma indragostesc de clapele costumului feminin. Iar partitura nudului ei imi cutremura urechea muzicala. Ani, decenii, veacuri, dar si milenii influenteaza soarta dorului suav. Forma nemuritoarei nimfe ridica motivul muzei.
Corabia Supremei Impliniri se scufunda in adancurile menirii, invartind orologiul zeiilor. Implinirea este doar o etapa, nu un infinit din religia dragostei profund visata. Visul devenit realitate. Realitatea celor care viseaza. Pentru ca visul e cel mai frumos secret trait. Visand iti concepi viitorul. Sperand in visul tau.
Infatisarea ta divina este paleta in care ma pierd cu pensula prin misterioasele pavari. De fiecare data cand nu esti langa mine, iti invoc prezenta. Iti chem chipul, privirea si trupul in gandul meu. Te desenez in minte, te creionez in suflet. Vreau sa-ti... sa-ti mai sorb limba, sa-ti ling sarutul iar.
Si din nou sa ma simt un calator solitar, un calaret singur, un Quijote al dulcei tale emotii, singur in drumul spre noul si viitoarea mea muza.
In ascendentul noptii nemarginite o caut si o sper. Speranta pentru mine ramane ultima mea cheie; o cheie ce-si cauta lacatul ca sa deschida portile sentimentelor fata de cineva. O Alta Ea. Fiindca numai Ea ma va salva si-mi va repara craterul inimii.
Ca un unicorn alb cu ochii albastri, ca o reflexie a razelor soarelui in apa vietii, ca un inger fara nume, ca un cer lipsit de astre, ca un fulg de nea ce se prabuseste singur pe asfaltul gol, ca o umbra ce isi cauta in noapte stapanul, ca o pata de cerneala dintr-un stilou intr-o imensa foaie velina, ca un ceas ce ticaie fara sa taca, ca un copac pe o insula pustie, ca o floare in varful unui munte plin de stanci, ca o albina pierduta in afara stupului ei, ca un trup far spirit, ma caut de nebun.
Sunt un vierme care asteapta sa se prefaca in fluture. Imi doresc sa fiu o pasare nemuritoare, un vulture puternic, Pheonix. Iar daca as fi un fluture, mi-as dori sa fiu unul de scriere: un fluture-de-creatie... Creandu-si numele sau pe lista nemuritorilor literaturii.
................................................................ Dar ce se intampla?
Din pivnita casei mele se aud cateva batai.
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
O serie de lovituri din pivnita subsolului ........................................................................ Knock!
Knock! Knock!
Ma opresc din scris. Las pixul jos pe masa de operatie. Ma ridic incet si speriat de pe scaunul ce-mi scartaie pulsul. Dar pentru cateva secunde zgomotul se opreste. Se aud doua glasuri omenesti ciudate. Ma intind in patul meu ca Ulise in patul lui Procust.
Nu ma relaxez nici atunci cand vocile disparura parca in ceata. Ma intreb in emisferele encefalului, deasupra cerebelului:
"Sa fi fost oare o halucinatie fonica toate bataile, loviturile sau zgomotul din infernul casei mele, castelului meu de fildes... ?"
Dar nu termin bine de hasurat in memorie semnul intrebarii ca poarta se deschide, sparta pe alocuri de catre doi straini. Vazandu-i, sar din pat putin speriat.
Cine
sunteti?
Ce
cautati
in garliciul meu?
Mi-ati adus oscilograful?
Desi sunt cat se poate de nelinistit, le zambesc. Cum sa-ti explic, cititorule? Sunt fericit, in exterior - ca a venit cineva sa ma viziteze, dar in interior - clocoteste o oarecare emotie..."Oare acesti doi straini au venit la mine cu ganduri bune?"
Unul din ei deschide prezentarea. Unul dintre ei este, nimeni altul decat Cristi Deistasu, cel mai bun prieten din operele mele (personajul meu preferat), un personaj fictiv cu o inima regala si un curaj de neinvins. Domnisoara de langa el e Beatrice Moraru (asa cum am structurat-o in proza:
- mica - slaba - si de o frumusete divina).
Ii strang in brate amical, totodata sa ma conving ca sunt reali. Le zic ca sunt bine veniti in lumea mea. Cristi a venit sa-mi propuna o calatorie in universul epic. Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Au venit tocmai acum cand am o datorie lumii cu o capodopera literara.
Mai nou, vad ca au spart o conducta in pivnita. Ma ridic de pe scaun si incerc s-o repar imediat, timp in care discut cu ei. Din teava se varsa un jet de apa.
Insa dupa reactia lui Cristi, dar si a Beatricei, apa din conducta ii nelinisteste: se simt ca si cum un ocean i-ar inghiti in curand. Oricum n-am de gand sa le spun adevarul. Beatrice insista sa ma intrebe:
Dar noi
cum vom
iesi de aici?
Cat se poate de linistit, le zic:
Pe cerul plin de stele,
daca priviti cu atentie,
vedeti carul - mare.
El va va trimite
spre casa.
Trebuie
doar
sa
iesiti pe fereastra.
Umorul se incinge in viziunea mea indata ce Cristi ma intreba:
Daca
nu vom
ateriza in
carul-mare?
Ce ne facem?
eram-lucrat.
Aceasta intrebare ma facu sa rad si le raspund pe un ton, mai degraba, de mascarici decat de viitor scriitor consacrat.
Atunci nu veti trai clipa cand
romanul meu va ajunge
un best-seller si voi
fi nevoit sa cheltui
toti banii mei pe
parastas.
Cristi, pe neasteptate, imi tipa in ureche, rupandu-si firele de par din podoaba capilara:
Acesta nu-i un vis!
E un cosmar!
Iar Beatrice plange...
Ingrijorat sa nu iasa un bad ending story, fara sa realizeze nimeni, nici macar cititorul, Deistasu descopera un fermoar la ceafa. Pentru moment se gandeste:
"Daca voi trage de el si-mi voi rupe pielea? Risc sa sangerez, sa imi cicatrizez o rana imensa pe spate. Insa, totodata, ar putea sa existe cealalta varianta:
sa ma dezbrac de pielea umana si sa descoper ca sunt, de fapt, un ...unicorc. Un cal magic alb ce isi poarta ,,trofeul" sau mandru in frunte, un corn ca de vanilie, de frisca, poate, dulce ca printesa mea, Beatrice."
Dupa ce isi deschide fermoarul, el observa ca din spatele sau ies doua aripi: cu pene albe si lungi, simetric rotunjite la capat, inalte si bine fixate spre nori. Era cu mult peste asteptarile lui imaginare. Nici mie nu-mi venea sa cred ca pot vedea asa ceva. Imediat ce Beatrice observa minunea angelica, zambetul ei arde lacrimile din obrajii acesteia rosii si rumeni.
Profit de evenimentul acesta neobisnuit si revin sa notez la biroul meu:
<>
Inchid ferestrele si continui sa ma uit afara, simitindu-ma ca in al saptelea cer. Din acest motiv poate am si iesit din casa la ora 20:51 (dupa ceasul din hol, aflat deasupra oglinzii).
Copacii din jurul meu se dezbarca cu totii de cojocul plin de frunze rugunite. Luna pleteste in oceanul intunecat din negura noptii unde, pana si setelele au prieteni si iubite, grupate, nevrotic, in constelatii. Doar umbra mea ramane, pentru moment, singura sotie loiala in aceasta noapte de brumar. Intr-o lume in care indragostitii devin, ca doua inimi siameze (cu trupuri de sexe opuse, dar cu o gandire ce ii contopesc prin saruturi), creaturi subite. Cararile se ratacesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gandul... Gandul se declina deprimat impreuna cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea. In timp ce autorul se gandeste la un nou epitet al dragostei puternic inaltatoare, vantul zgarie cerul printr-un fulger
Totodata, pe drumul meu confuz, fara vreo directie anume, imi amintesc de poezia ,,daca..." a lui Rudyard Kipling
Insa Kipling e unul singur: ca mine, de altfel.
Nu era de ajuns ca afara norii din ciment pluteau deasupra mea, au trebuit sa ma inunde si in exterior. Sau, mai simplu spus, a inceput sa verse o furtuna de cuvinte cerul peste lumea mea pierduta. Stelele se ascund in spatele cetii malefice. Din cer ies sulite electrice, strapungand universul imaginar de cel real. Zgomatul lor imi aminteste perfect de "Ring des Nibelungen" a lui Richard Wagner, actul III din "Die Walkure" - Hojotoho! Timpul verbal se rataceste in manuscris si sfarseste, cazand atat corect, cat si gresit pe tiparul creatiei proprii. Mai mult decat "Götterdämmerung", o vijelie imi cutremura Siegfried-ul din mine. Zeii sunt complet debusolati. N-as da din pick-up-ul ce-l inspira pe autor acum o serenada made by Joseph Haydn! (o fi si din cauza faptului ca natura se dezlantuie... peste frazele mele, peste propozitile, peste cuvinte, peste litere, spintecand totul in silabe sinistre).
Asadar ma hotarasc sa-mi migrez prezenta int-un cuib plutitor, unde nici macar o specie de animale salbatice nu salasluieste. Aparent arata ca un lacas de cult, o catedrala sau vreo biserica. Nu e exlus sa fie singurul obiect existent pe taramul acesta aproape inundat. Nivelul apei creste cu fiecare minut sau chiar secunda. Rugina se depune pe strazile concepute din fier vechi.
Ca sa intru in corabia sacra sunt nevoit sa platesc o taxa. Asa imi spune un individ de talie extrem de inalta. Uriasul seamana, realativ mult, cu Frankenstein de madame Mary W. Shelley. Un roman care m-a fascinat extraordinar de mult in adolescenta. Aveam obiceiul sa pariez cu ai mei ca "the novel beats the movie" (jucul meu preferat).
Dau, prin urmare, suma necasara si intru in zona respectiva ud.
Zona este tare intunecata. Cu mult mai intunecata decat spatiul de unde am venit. Aici totul pare pustiu, iar unicul mod de a demonstra ca nu este asa ramane muzica electro-industriala de factura pop sacadanta de la subsol. Corect spus ,,scari", deoarece era cat pe ce sa ma impidic de ele, dar bara din dreapta bratului meu ma salveaza in urmatoarele 9 secunde. Cobor cele noua trepte. Suntem trei fapturi acum: eu - personajul, umbra - trecutul meu si alter ego-ul - scriitorul: care se lasa pentru moment coordonat de a mea directie.
In afara de sound-ul bizar, nu se poate auzi totusi niciun glas uman. Cobor treptele cu mare grija, evitand caderea si ruperea vreunui cot. Distanta dintre fiecare treapta este relativ mica. Din acest motiv ma simt ca Big Foot. Sunt nesigur pe mine cu fiecare pas indeplinit. Aici apa nu poate intra. Ma aflu in underground-ul orasului. Un loc sumbru si bizar in splendoarea noptii sale.
Tot coborand, observ, la un moment dat, o lumina puternica care se tot schimba din secunda in secunda, in functie de ritmul muzicii. Ma indrept cu un optimism perseverent catre ea. Cand ajung la destinatia planului A: subsolul finit /undergroundul menit, incep sa parcurg cate doua-trei trepte odata.
Inainte de a intra in spatiul nou, privesc daca nu cumva exista vreun caine de paza sau vreun dragon/ balaur/ capcaun. Nein. O noua poarta (din oglinda retrovizorie) e deschisa, iar in fata ei se afla un tip cu parul scurt si cu ochii verzi, avand o pereche de ochelari sau, altfel spus, ma aflu eu. Usa o imping si mai mult, se deschide, intru si vad... Ceva mai ciudat de atat n-am mai intalnit de prea mult timp... In camera aceea se afla o armata intreaga de scaune goale. Incaperea este neasteptat de intinsa. Apoi nu inteleg de ce domnisoara de pe scena din fata multimii scaunelor danseaza intr-un ritm exotic semigoala in absenta publicului? Nu exista practic decat ea in intreaga sala. Ea si o pereche ordonata de lemne in care te poti aseza, urmarind spectacolul abstract, aparent erotic. Peretii aveau in total opt ferestre, dar nu le puteai deschide... s-ar putea sa fi fost blocate sau doar de forma concepute. Iau un loc pe unul din sutele de mobile realizate fara speteaza.
O sorb din priviri. Era o dansatoare impatimita. Era semigoala, dupa cum am mai spus. Sanii ei mari si rotunji se intindeau pe pieptul ei delicat de slab si suplu. Doar lenjeria intima era singura haina pe care o purta. In picioare avea o pereche de pantofi cu tocuri inalte si negre ca lenjeria mai devreme mentionata. Era roscata cu ochii albastri. Arata nespus de bine, dar este si nespus de vulgara. Cand am intrat sa-i vad spectacolul, pe fata ei se poate observa cum un zambet ii rasare. Este un inger al intunericului, o creatura a infernului, dar este si nedescris de sexuala. Nu pot sa rezist cand incep s-o vad venind la mine si mimand actul sexual. Era ca si cum si-ar fi dorit sa o intretinem. Ambii suntem artisti, doar ca eu sunt un artist al literaturii, in timp ce ea este o artista a frivolitatii. Nu pot sa cred ca relatez un asemenea eveniment.
In ochii ei puteai sa vezi cat de bine isi juca rolul. In toata sala respectiva eram doar noi doi. De altfel, putem sa facem dragoste. Totusi, singura problema ramane ideea ca ea nu stie ce e iubirea. Femeia aceasta intretine relatii sexuale cu oricine. E mult prea riscant pentru mine. Ar putea sa aiba vreo boala... Nu se poate!
Asa ca dezamagit ma ridic de pe scaunul la care m-am asezat si plec din inacapere, desi ea insista sa raman. Mimeaza pana si tristetea. Se descalta de pantofi si cazu la genunchii mei. Era mult peste nivelul meu.
Urc scarile cu o viteza cat mai accentuata. Nu ma uit in spate ca sa nu ma razgandesc. Se aud pasii mei in ecou, iar vocea ei nu mai exista. Era o tacere in spatele meu. Nici muzica nu se mai aude. Cand am ajuns in fata usii, in momentul cand am pus mana dreapta pe clanta, ea ma oprise, atingandu-ma. Imi lua palma si o aseza pe sanul ei stang. De acolo ii puteam auzi inima cum batea. Si batea numai pentru mine in acel moment. Inlacrimat intreb:
Ce vrei de la mine?
Ma iubesti?
E imposibil!
Intre noi exista o antiteza:
tu esti luna,
eu sunt soarele.
Tu traiesti viata in pamant,
eu desupra.
Tu esti o pacatoasa,
eu un credincios.
Tu esti negru,
eu sunt alb.
Tu esti...
Ma intrerupe punandu-mi doua degete (degetul mijlociu si aratatorul, unite) desupra buzelor mele. Se uita fix la mine cu o privire fierbinte si fara glas ma saruta plina de tandrete. Degetele ei le simt cum cad pe gatul meu ca un furtun cu apa peste focul ce-mi arde. Ma intinde pe usa si ma dezbraca, dandu-mi bluza jos, iar haina se uita de la piciorele nostre cum ne contopim in caldura subterana. Sarutul ei se varsa de la buze spre gatul meu, de la tot pieptul meu si pana la buric. O opresc cand ajunge acolo. Ma cobor in genunchi, si eu la pamant, si o imbratisez in acelasi timp cand o ling pe piept. Ii mangai sanii cu o pasiune arzatoare. Ea se excita de fericire. Musc cu bezele incet urechile ei atarnate intr-o pereche de cercei din aur. Alunecam pe covorul din fata usii, tarandu-ne pe scari. O sarut pe rujul ei suav. Atunci cand am reajuns in camera unde isi tine ea spectacolul, o iau de coapse si de spate o sprijin la perete, apoi o duc pana la scena respectiva. Spectatorii imaginari se uita socati. In multimea vida vocile au amutit. Muzica se transforma in jazz, iar ea transpira din ce in ce mai mult pe corpul meu. Dupa minute, trec orele. Degetele mele pretuiesc fiecare particula din pielea ei, tinand mortis sa pastreze contactul vizual intens si infinit.
Ma atinge ca si cum ar fi pentru prima data cand face dragoste, nu sex, cu un barbat.
Cand terminam primul act, incepem cu al doilea, apoi cu al treilea... (piesa de teatru a artei sale) tot asa pana cand nu mai putem. Ea ma incoroneaza dam, eu o incoronez pe ea dama. Ne pipaim reciproc. In noi este o foame de amor. Un amor sigilat intr-un "love bar", in care inainte scria pe o placuta deasupra "sex club" sters bine de tot. Barul lipseste ca si sexul ei in sexul meu. Goi ambii ne sarutam si ne atingem. Costumele se prefac in cele ale lui Adam si a Evei.
Intregul nihilism vad cum se evapora tot mai rapid din mine. Pana cand dispare in intregime prin tavan. Dintr-o gaura din tavan iese o raza de lumina extrem de puternica. Ii acopar ochii ei cu ploapele sperantei. Si ne imbracam. In acest timp ne privim patrunzator unul in celalalt. I-am simtit intregul organism, intreaga fiinta. Acum ii pot vedea toate organele prin pielea ei care luceste insufletita. Imi sopteste in ureche:
Acesta nu-i
sfarsitul.
E doar
inceputul.
Iar tavanul crapa, se rupe pentru a lasa o gaura, in care sa patrunda pentru prima oara in viata mea LUMINA.