Copacii din jurul meu se dezbraca cu totii de cojocul plin de frunze rugunite. Luna pluteste in oceanul intunecat din negura noptii unde pana si stelele au prieteni si iubite, grupate, nevrotic, in constelatii.
Doar umbra mea ramane, pentru moment, singura sotie loiala in aceasta noapte de brumar. Intr-o lume in care indragostitii devin, ca doua inimi siameze (cu trupuri de sexe opuse, dar cu o gandire ce ii contopesc prin saruturi), creaturi subite.
Cararile se ratacesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gandul... Gandul se declina deprimat impreuna cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea. In timp ce autorul se gandeste acum la un nou capitol, un epitet al dragostei puternic inaltatoare, un alt scriitor isi zdrobeste ideile in paginile lui de pe coirna --> pe curat, in timp ce vantul zgarie cerul.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Primul numar cardinal. Prima cifra. Primul cuvant rastit de mine. Era 1. Iar cand am cunoscut-o pe una, am aflat, pentru prima oara, ca in lume exista si cifra 2. Exista si unii, si altii... dar si ceilalti. Am descoperit momente cand in lumea mea sunt 1, iar 2... Doi a disparut. Doi si-a gasit pe "alt unu". "Unul" pe care il va respinge, mai devreme sau mai tarziu, din cactusul ei intern. Care tremura pentru 2? In afara de inima ei ghimpata ce-i inteapa, ucigandu-i pseudo-sentimentele. Daca se va intampla sa vina si al doilea numar in viata numarului doi o sa cunoasca formula:
In iubirea sincera si pasionala nu exista decat o dreapta finita pana la, in cazul meu, acest "alt unu", dar niciodata un 3. triunghiul desparte sentimentul profund.
2 risca sa piarda si pe 1, si pe 3 sau, in cel mai bun caz, sa castige unul. acel "unul" poate fii, mai degraba, 3. sau poate... 4. "alt unul" va ajunge in lumea mea, adica in lumea unuia singur. singur pe lume.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dezvelit de plapuma amorului si descaltat de pantofii atingerii, lipit de manusile calde ale palmelor ei, ma inghit in creatia mea. Capodopera intr-o seara cu semiluna. Capodopera nebulosului mister.
La ce folos traiesc? Atata timp cat trecutul: e un vis personal, prezentul: o enigma, iar viitorul: o speranta. Iar si iar, mereu, permanent, fara nicio singura oprire, ceasul dragostei ticaie. Un ceas perpetuu care functioneaza fara baterie. Poate intra, cu o relatie, la apa, iar cand bazinul seaca, se poate umple la loc in tine. E in fiecare. Atat in persoana mea, a naratorului, cat si in persoana cititoarei... sau a cititoarelor. Poate fii procurat for free din magazinul sufletului deschis non-stop.
Continui sa ma plimb ratacitor prin labirintul vietii. Teorii tomnatice imi bantuie menirea. Orgoliul si mandria m-au parasit de mult. Inot prin vise si zbor spre asfintit. In seara aceasta sumbra ma leagana pamantul. Ma stie el prea bine, pentru ca zilnic ma tarasc dintr-o directie intr-alta.
Lumea care ma inconjoara se metamorfozeaza zilnic in furnici mecanice. Musuroiul e sistemul in care traiesc. Se zbat indutrializati. Muncesc industrializati. Invata diferite experiente industrializati. Si sunt bolnavi de industrializati... Dar nu toti sunt creaturile industrialului. Exista si creatile iubirii. Ale dragostei menite sa nu moara. Ale sensibilitatii molipsitoare. Sunt acele doua pete de cerneala pe care le vars in scrierea mea. Sunt acele doua numere cardinale de la care pornim cu totii. Sunt acele doua corpuri ceresti care plutesc in nocturn. Sunt acei doi despre care filozofez.
Femeia ramane frumosul. Atunci cand ma gandesc la adjectivul "frumos", un singur substantiv il merita sau, mai degraba, o merita: "femeia". Dar notiunea de frumos poate fi strans legata si de arta. Totusi, arta si frumosul raman, pentru mine, adanc ancorate in universul gandirii. Frumosul se inradacineaza in arta romantica si piere, definitiv, in tema uratului.
Emotia e o vibrare in candelabrul luminii umane. E ca si cum am sta noi doi, impreuna, doi necunoscuti pe o campie pustie, iar la un momentdat, foarte timid, iti ating gatul transpirat cu buricul degetelor. E ca si cum am tremura ca doua vrabii, ciripind pe o ramura destinul unui anotimp.
Focul intern palpita cand amintirile mi se dilata. Imi amintesc, si acum, ziua primului sarut, clipa ultimei atingeri si momentul cand ma indragostesc de clapele costumului feminin. Iar partitura nudului ei imi cutremura urechea muzicala. Ani, decenii, veacuri, dar si milenii influenteaza soarta dorului suav. Forma nemuritoarei nimfe ridica motivul muzei.
Corabia Supremei Impliniri se scufunda in adancurile menirii, invartind orologiul zeiilor. Implinirea este doar o etapa, nu un infinit din religia dragostei profund visata. Visul devenit realitate. Realitatea celor care viseaza. Pentru ca visul e cel mai frumos secret trait. Visand iti concepi viitorul. Sperand in visul tau.
Infatisarea ta divina este paleta in care ma pierd cu pensula prin misterioasele pavari. De fiecare data cand nu esti langa mine, iti invoc prezenta. Iti chem chipul, privirea si trupul in gandul meu. Te desenez in minte, te creionez in suflet. Vreau sa-ti... sa-ti mai sorb limba, sa-ti ling sarutul iar.
Si din nou sa ma simt un calator solitar, un calaret singur, un Quijote al dulcei tale emotii, singur in drumul spre noul si viitoarea mea muza.
In ascendentul noptii nemarginite o caut si o sper. Speranta pentru mine ramane ultima mea cheie; o cheie ce-si cauta lacatul ca sa deschida portile sentimentelor fata de cineva. O Alta Ea. Fiindca numai Ea ma va salva si-mi va repara craterul inimii.
Ca un unicorn alb cu ochii albastri, ca o reflexie a razelor soarelui in apa vietii, ca un inger fara nume, ca un cer lipsit de astre, ca un fulg de nea ce se prabuseste singur pe asfaltul gol, ca o umbra ce isi cauta in noapte stapanul, ca o pata de cerneala dintr-un stilou intr-o imensa foaie velina, ca un ceas ce ticaie fara sa taca, ca un copac pe o insula pustie, ca o floare in varful unui munte plin de stanci, ca o albina pierduta in afara stupului ei, ca un trup far spirit, ma caut de nebun.
Sunt un vierme care asteapta sa se prefaca in fluture. Imi doresc sa fiu o pasare nemuritoare, un vulture puternic, Pheonix. Iar daca as fi un fluture, mi-as dori sa fiu unul de scriere: un fluture-de-creatie... Creandu-si numele sau pe lista nemuritorilor literaturii.
................................................................ Dar ce se intampla?
Din pivnita casei mele se aud cateva batai.
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
O serie de lovituri din pivnita subsolului ........................................................................ Knock!
Knock! Knock!
Ma opresc din scris. Las pixul jos pe masa de operatie. Ma ridic incet si speriat de pe scaunul ce-mi scartaie pulsul. Dar pentru cateva secunde zgomotul se opreste. Se aud doua glasuri omenesti ciudate. Ma intind in patul meu ca Ulise in patul lui Procust.
Nu ma relaxez nici atunci cand vocile disparura parca in ceata. Ma intreb in emisferele encefalului, deasupra cerebelului:
"Sa fi fost oare o halucinatie fonica toate bataile, loviturile sau zgomotul din infernul casei mele, castelului meu de fildes... ?"
Dar nu termin bine de hasurat in memorie semnul intrebarii ca poarta se deschide, sparta pe alocuri de catre doi straini. Vazandu-i, sar din pat putin speriat.
Cine
sunteti?
Ce
cautati
in garliciul meu?
Mi-ati adus oscilograful?
Desi sunt cat se poate de nelinistit, le zambesc. Cum sa-ti explic, cititorule? Sunt fericit, in exterior - ca a venit cineva sa ma viziteze, dar in interior - clocoteste o oarecare emotie..."Oare acesti doi straini au venit la mine cu ganduri bune?"
Unul din ei deschide prezentarea. Unul dintre ei este, nimeni altul decat Cristi Deistasu, cel mai bun prieten din operele mele (personajul meu preferat), un personaj fictiv cu o inima regala si un curaj de neinvins. Domnisoara de langa el e Beatrice Moraru (asa cum am structurat-o in proza:
- mica - slaba - si de o frumusete divina).
Ii strang in brate amical, totodata sa ma conving ca sunt reali. Le zic ca sunt bine veniti in lumea mea. Cristi a venit sa-mi propuna o calatorie in universul epic. Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Au venit tocmai acum cand am o datorie lumii cu o capodopera literara.
Mai nou, vad ca au spart o conducta in pivnita. Ma ridic de pe scaun si incerc s-o repar imediat, timp in care discut cu ei. Din teava se varsa un jet de apa.
Insa dupa reactia lui Cristi, dar si a Beatricei, apa din conducta ii nelinisteste: se simt ca si cum un ocean i-ar inghiti in curand. Oricum n-am de gand sa le spun adevarul. Beatrice insista sa ma intrebe:
Dar noi
cum vom
iesi de aici?
Cat se poate de linistit, le zic:
Pe cerul plin de stele,
daca priviti cu atentie,
vedeti carul - mare.
El va va trimite
spre casa.
Trebuie
doar
sa
iesiti pe fereastra.
Umorul se incinge in viziunea mea indata ce Cristi ma intreba:
Daca
nu vom
ateriza in
carul-mare?
Ce ne facem?
eram-lucrat.
Aceasta intrebare ma facu sa rad si le raspund pe un ton, mai degraba, de mascarici decat de viitor scriitor consacrat.
Atunci nu veti trai clipa cand
romanul meu va ajunge
un best-seller si voi
fi nevoit sa cheltui
toti banii mei pe
parastas.
Cristi, pe neasteptate, imi tipa in ureche, rupandu-si firele de par din podoaba capilara:
Acesta nu-i un vis!
E un cosmar!
Iar Beatrice plange...
Ingrijorat sa nu iasa un bad ending story, fara sa realizeze nimeni, nici macar cititorul, Deistasu descopera un fermoar la ceafa. Pentru moment se gandeste:
"Daca voi trage de el si-mi voi rupe pielea? Risc sa sangerez, sa imi cicatrizez o rana imensa pe spate. Insa, totodata, ar putea sa existe cealalta varianta:
sa ma dezbrac de pielea umana si sa descoper ca sunt, de fapt, un ...unicorc. Un cal magic alb ce isi poarta ,,trofeul" sau mandru in frunte, un corn ca de vanilie, de frisca, poate, dulce ca printesa mea, Beatrice."
Dupa ce isi deschide fermoarul, el observa ca din spatele sau ies doua aripi: cu pene albe si lungi, simetric rotunjite la capat, inalte si bine fixate spre nori. Era cu mult peste asteptarile lui imaginare. Nici mie nu-mi venea sa cred ca pot vedea asa ceva. Imediat ce Beatrice observa minunea angelica, zambetul ei arde lacrimile din obrajii acesteia rosii si rumeni.
Profit de evenimentul acesta neobisnuit si revin sa notez la biroul meu:
<
>
Inchid ferestrele si continui sa ma uit afara, simitindu-ma ca in al saptelea cer. Din acest motiv poate am si iesit din casa la ora 20:51 (dupa ceasul din hol, aflat deasupra oglinzii).
Copacii din jurul meu se dezbarca cu totii de cojocul plin de frunze rugunite. Luna pleteste in oceanul intunecat din negura noptii unde, pana si setelele au prieteni si iubite, grupate, nevrotic, in constelatii. Doar umbra mea ramane, pentru moment, singura sotie loiala in aceasta noapte de brumar. Intr-o lume in care indragostitii devin, ca doua inimi siameze (cu trupuri de sexe opuse, dar cu o gandire ce ii contopesc prin saruturi), creaturi subite. Cararile se ratacesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gandul... Gandul se declina deprimat impreuna cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea. In timp ce autorul se gandeste la un nou epitet al dragostei puternic inaltatoare, vantul zgarie cerul printr-un fulger
Totodata, pe drumul meu confuz, fara vreo directie anume, imi amintesc de poezia ,,daca..." a lui Rudyard Kipling
Insa Kipling e unul singur: ca mine, de altfel.
Nu era de ajuns ca afara norii din ciment pluteau deasupra mea, au trebuit sa ma inunde si in exterior. Sau, mai simplu spus, a inceput sa verse o furtuna de cuvinte cerul peste lumea mea pierduta. Stelele se ascund in spatele cetii malefice. Din cer ies sulite electrice, strapungand universul imaginar de cel real. Zgomatul lor imi aminteste perfect de "Ring des Nibelungen" a lui Richard Wagner, actul III din "Die Walkure" - Hojotoho! Timpul verbal se rataceste in manuscris si sfarseste, cazand atat corect, cat si gresit pe tiparul creatiei proprii. Mai mult decat "Götterdämmerung", o vijelie imi cutremura Siegfried-ul din mine. Zeii sunt complet debusolati. N-as da din pick-up-ul ce-l inspira pe autor acum o serenada made by Joseph Haydn! (o fi si din cauza faptului ca natura se dezlantuie... peste frazele mele, peste propozitile, peste cuvinte, peste litere, spintecand totul in silabe sinistre).
Asadar ma hotarasc sa-mi migrez prezenta int-un cuib plutitor, unde nici macar o specie de animale salbatice nu salasluieste. Aparent arata ca un lacas de cult, o catedrala sau vreo biserica. Nu e exlus sa fie singurul obiect existent pe taramul acesta aproape inundat. Nivelul apei creste cu fiecare minut sau chiar secunda. Rugina se depune pe strazile concepute din fier vechi.
Ca sa intru in corabia sacra sunt nevoit sa platesc o taxa. Asa imi spune un individ de talie extrem de inalta. Uriasul seamana, realativ mult, cu Frankenstein de madame Mary W. Shelley. Un roman care m-a fascinat extraordinar de mult in adolescenta. Aveam obiceiul sa pariez cu ai mei ca "the novel beats the movie" (jucul meu preferat).
Dau, prin urmare, suma necasara si intru in zona respectiva ud.
Zona este tare intunecata. Cu mult mai intunecata decat spatiul de unde am venit. Aici totul pare pustiu, iar unicul mod de a demonstra ca nu este asa ramane muzica electro-industriala de factura pop sacadanta de la subsol. Corect spus ,,scari", deoarece era cat pe ce sa ma impidic de ele, dar bara din dreapta bratului meu ma salveaza in urmatoarele 9 secunde. Cobor cele noua trepte. Suntem trei fapturi acum: eu - personajul, umbra - trecutul meu si alter ego-ul - scriitorul: care se lasa pentru moment coordonat de a mea directie.
In afara de sound-ul bizar, nu se poate auzi totusi niciun glas uman. Cobor treptele cu mare grija, evitand caderea si ruperea vreunui cot. Distanta dintre fiecare treapta este relativ mica. Din acest motiv ma simt ca Big Foot. Sunt nesigur pe mine cu fiecare pas indeplinit. Aici apa nu poate intra. Ma aflu in underground-ul orasului. Un loc sumbru si bizar in splendoarea noptii sale.
Tot coborand, observ, la un moment dat, o lumina puternica care se tot schimba din secunda in secunda, in functie de ritmul muzicii. Ma indrept cu un optimism perseverent catre ea. Cand ajung la destinatia planului A: subsolul finit /undergroundul menit, incep sa parcurg cate doua-trei trepte odata.
Inainte de a intra in spatiul nou, privesc daca nu cumva exista vreun caine de paza sau vreun dragon/ balaur/ capcaun. Nein. O noua poarta (din oglinda retrovizorie) e deschisa, iar in fata ei se afla un tip cu parul scurt si cu ochii verzi, avand o pereche de ochelari sau, altfel spus, ma aflu eu. Usa o imping si mai mult, se deschide, intru si vad... Ceva mai ciudat de atat n-am mai intalnit de prea mult timp... In camera aceea se afla o armata intreaga de scaune goale. Incaperea este neasteptat de intinsa. Apoi nu inteleg de ce domnisoara de pe scena din fata multimii scaunelor danseaza intr-un ritm exotic semigoala in absenta publicului? Nu exista practic decat ea in intreaga sala. Ea si o pereche ordonata de lemne in care te poti aseza, urmarind spectacolul abstract, aparent erotic. Peretii aveau in total opt ferestre, dar nu le puteai deschide... s-ar putea sa fi fost blocate sau doar de forma concepute. Iau un loc pe unul din sutele de mobile realizate fara speteaza.
O sorb din priviri. Era o dansatoare impatimita. Era semigoala, dupa cum am mai spus. Sanii ei mari si rotunji se intindeau pe pieptul ei delicat de slab si suplu. Doar lenjeria intima era singura haina pe care o purta. In picioare avea o pereche de pantofi cu tocuri inalte si negre ca lenjeria mai devreme mentionata. Era roscata cu ochii albastri. Arata nespus de bine, dar este si nespus de vulgara. Cand am intrat sa-i vad spectacolul, pe fata ei se poate observa cum un zambet ii rasare. Este un inger al intunericului, o creatura a infernului, dar este si nedescris de sexuala. Nu pot sa rezist cand incep s-o vad venind la mine si mimand actul sexual. Era ca si cum si-ar fi dorit sa o intretinem. Ambii suntem artisti, doar ca eu sunt un artist al literaturii, in timp ce ea este o artista a frivolitatii. Nu pot sa cred ca relatez un asemenea eveniment.
In ochii ei puteai sa vezi cat de bine isi juca rolul. In toata sala respectiva eram doar noi doi. De altfel, putem sa facem dragoste. Totusi, singura problema ramane ideea ca ea nu stie ce e iubirea. Femeia aceasta intretine relatii sexuale cu oricine. E mult prea riscant pentru mine. Ar putea sa aiba vreo boala... Nu se poate!
Asa ca dezamagit ma ridic de pe scaunul la care m-am asezat si plec din inacapere, desi ea insista sa raman. Mimeaza pana si tristetea. Se descalta de pantofi si cazu la genunchii mei. Era mult peste nivelul meu.
Urc scarile cu o viteza cat mai accentuata. Nu ma uit in spate ca sa nu ma razgandesc. Se aud pasii mei in ecou, iar vocea ei nu mai exista. Era o tacere in spatele meu. Nici muzica nu se mai aude. Cand am ajuns in fata usii, in momentul cand am pus mana dreapta pe clanta, ea ma oprise, atingandu-ma. Imi lua palma si o aseza pe sanul ei stang. De acolo ii puteam auzi inima cum batea. Si batea numai pentru mine in acel moment. Inlacrimat intreb:
Ce vrei de la mine?
Ma iubesti?
E imposibil!
Intre noi exista o antiteza:
tu esti luna,
eu sunt soarele.
Tu traiesti viata in pamant,
eu desupra.
Tu esti o pacatoasa,
eu un credincios.
Tu esti negru,
eu sunt alb.
Tu esti...
Ma intrerupe punandu-mi doua degete (degetul mijlociu si aratatorul, unite) desupra buzelor mele. Se uita fix la mine cu o privire fierbinte si fara glas ma saruta plina de tandrete. Degetele ei le simt cum cad pe gatul meu ca un furtun cu apa peste focul ce-mi arde. Ma intinde pe usa si ma dezbraca, dandu-mi bluza jos, iar haina se uita de la piciorele nostre cum ne contopim in caldura subterana. Sarutul ei se varsa de la buze spre gatul meu, de la tot pieptul meu si pana la buric. O opresc cand ajunge acolo. Ma cobor in genunchi, si eu la pamant, si o imbratisez in acelasi timp cand o ling pe piept. Ii mangai sanii cu o pasiune arzatoare. Ea se excita de fericire. Musc cu bezele incet urechile ei atarnate intr-o pereche de cercei din aur. Alunecam pe covorul din fata usii, tarandu-ne pe scari. O sarut pe rujul ei suav. Atunci cand am reajuns in camera unde isi tine ea spectacolul, o iau de coapse si de spate o sprijin la perete, apoi o duc pana la scena respectiva. Spectatorii imaginari se uita socati. In multimea vida vocile au amutit. Muzica se transforma in jazz, iar ea transpira din ce in ce mai mult pe corpul meu. Dupa minute, trec orele. Degetele mele pretuiesc fiecare particula din pielea ei, tinand mortis sa pastreze contactul vizual intens si infinit.
Ma atinge ca si cum ar fi pentru prima data cand face dragoste, nu sex, cu un barbat.
Cand terminam primul act, incepem cu al doilea, apoi cu al treilea... (piesa de teatru a artei sale) tot asa pana cand nu mai putem. Ea ma incoroneaza dam, eu o incoronez pe ea dama. Ne pipaim reciproc. In noi este o foame de amor. Un amor sigilat intr-un "love bar", in care inainte scria pe o placuta deasupra "sex club" sters bine de tot. Barul lipseste ca si sexul ei in sexul meu. Goi ambii ne sarutam si ne atingem. Costumele se prefac in cele ale lui Adam si a Evei.
Intregul nihilism vad cum se evapora tot mai rapid din mine. Pana cand dispare in intregime prin tavan. Dintr-o gaura din tavan iese o raza de lumina extrem de puternica. Ii acopar ochii ei cu ploapele sperantei. Si ne imbracam. In acest timp ne privim patrunzator unul in celalalt. I-am simtit intregul organism, intreaga fiinta. Acum ii pot vedea toate organele prin pielea ei care luceste insufletita. 
Imi sopteste in ureche:
Acesta nu-i
sfarsitul.
E doar
inceputul.
Iar tavanul crapa, se rupe pentru a lasa o gaura, in care sa patrunda pentru prima oara in viata mea LUMINA.
