Epitetele Iubirii - În Paradisul Etern

EPITETELE IUBIRII
de Cristi Giambasu



,,Indata de atitudinile negative dispar, cand nu-ti mai ocupa mintea si inima, atunci apare dragostea. Si numai dragostea poate transforma actuala nebunie si dementa din lume, nu sistemele, nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stanga." (Krishnamurti - Prima si ultima libertate)

Al Doilea Epitet
In Paradisul Etern

Ceasul iar suna la ora 8:15, motiv pentru care Cristi Deistasu se trezeste din patul sau tare ca rodonitul. Desi a dormit excelent toata noaptea, de abia se poate misca la baia lui - baie la care visase inca dinainte de a-si cumpara apartamentul cu doua camere mobilate. Inchide usa de la toilette si nepasator se uita la cum ii curge, ca un izvor potabil apa de la vecinul de sus.
Dupa ce se spala pe dinti si pe fata isi aminteste sa-si hraneasca pisica. Ii serveste pestele mult ravnit de catre aceasta.
Se indreapta spre bucutaria parfumata de un miros irezistibil. Era totusi aceasi farfurie plina de cartofi de aseara. Incantat ca are ce manca decat nimic serveste breakfast-ul calm, chiar foarte linistit. Si-a amintit ca in 30 de minute va trebui sa ajunga pe str Casa Nostra. Ca un adevarat artist, ce se considera a fi, lasa farfuria neterminata ca simfonia a 9-a a lui Schubert.
Fuge spre oglinda si repeta incet ca in fiecare dimineata:
,,Azi voi reusi sa-mi vand parfumul.
Azi voi reusi!"
Obosit isi inchide ochii, continuand sa-si repete sintagma.





Nu adormi, dar in minte i s-a proiectat esecul pe care l-a suferit in ultimul timp din punct de vedere amoros. Isi aminti de faptul ca iubita l-a parasit sub pretextul ca ar fi ,,mult prea aerian intr-o lume atat de crunta". Nu reuseste sa-si deschida bine ochii ca orologiul aflat deasupra oglinzii arata 8:38.
La 8:45 trebuie sa fie deja pe str. Casa Nostra. Daca ar fi luat liftul ar fi avut mult de asteptat pentru ca la ora aceasta erau nenumarate persoane, marea majoritate vecini, care utilizau dispozitivul. Grabit ca un pradator in mijlocul junglei, sare cate doua-trei trepte odata, ca in final sa ajunga la destinatia planului A: parter/ground. In timp ce coboara scarile este important de mentionat daca a uitat ceva.
Dar personajul meu este o persoana care nu are obiceiul de a se intoarce la cuibul sau ruginit de mentalitatea sa. La urma urmei - viata merge inainte.
Cristi pretinde a fi un artist intr-o societate mult prea materialista, dar concentrata pe tot ce este nou si cat se poate de bun din punct de vedere calitativ. Cand vine vorba de capodoperele sale putem mentiona un roman vandut intr-un milion de exemplare la doar o luna de la lansare, o piesa de teatru care a castigat nenumarate premii in tara si in strainatate, dar mai ales o miscare literara cu totul deosebita.
Revenim totusi la firul epic inchizand pentru moment paranteza in privinta decrierii personajului.
In drum spre planul B acest artist pierdut in timp realizeaza ca in fata garii metroului nu are decat mica suma de cativa lei, la care spera sa-i ajunga de mancare de-a lungul intregii sale zile.
Emotiile sale se dedublara in momentul cand: sa dea sau sa nu dea toti banii pe cartela, ca sa intre si sa ajunga in sfarsit la serviciu?, aceasta este intrebarea. O intrebare ce in macina destul de mult. Au trecut deja patru minute, iar in alte trei minute trebuie sa ajunga la destinatia sa. Osciland intre a da si a nu da, o domnisoara in varsta de 20 de ani vine la el zambind.
Era atat de ingrijorat incat nici nu o vazuse. Ochii lui ii lacrimeaza. Fiind o persoana punctuala, va susprina daca intarzie macar o secunda!
Fecioara se apropie de el si ii spune:
,,Si vrei sa intri, asadar, si sa iei metroul...
Te pot ajuta cu suma necesara
de bani, daca vrei."
Acel ,,daca vrei" se simtea pierdut parca in desertul plin de speranta a vocii sale. De fapt de abia se putea auzi un ,,daca...".
Raspunsul lui Cristi Deistasu a fost un da nelamurit, fiind ingrijorat de unde si-a dat incantatoarea domnisoara seama... Desi stia ca isi putea pierde un minut poleit cu aur, o intreaba:
,,Da.
Iti multumesc nespus de mult,
dar cum de ai realizat
ca am nevoie de bani
chiar acum?
Ii sopteste suav printr-un ras fierbinte, privindu-l fix in ochi:
,,O persoana car isi numara banii,
ca dumneata, insistent,
desi sunt doar doua bancnote,
este constient de faptul
ca nu-i ajunge si suspina,
astfel, indelung."
Trecura doua minute, dar tanarul scriitor, nu ar fi putut realiza nici ca ar fi trecut o secunda, dar nicio ora. Singurul lucru pe care il poate realiza actualmente este cum o viata intreaga a trecut orbeste.

Dupa ce ii ofera banii din geanta ei albastra, se produce un magnetism de-o energie permeabila intre ei. Ochii lui Cristi aluneca in privirile ei cu o unda putere, in timp ce ochii fetei asculta la granita dintre urechi valul iubirii lor. Tabloul, care i se poate reda unui simplu trecator, este acela ca sunt doi indragostiti de cand viata a aparut pe pamant. Cristi o lua de brat delicat si ii zice direct:
,,Te iubesc.
Te-am asteptat pe tine,
divina speranta,
sa-mi luminezi inima
si nu as vrea
ca tocmai acum
sa ma parasesti.
Lacrimile imi orbeau tristetea
de pe obraji, dar fericirea
numai tu mi-o poti oferi.
Ma inchin, cu respect si patima,
in fata ta, iti sarut mana ta gingasa
si daca ai putea sa ne vedem
inca odata
pentru o clipa,
un ceas,
o saptamana,
o luna,
... o viata.
Ea a ramas socata. Asemenea poezie romantica in proza nu mai intalinise de prea mult timp... poate niciodata. Desi nu avea obiceiul sa vorbeasca cu un strain, cuvintele sale erau ca un buchet de flacari oferite prin voce si priviri doar ei, si numai ei. Se uita timida la el si ii raspunde firava:
,,Iti multumesc
pentru razele pe care
mi le versi
in cascada sufletului meu.
Cat despre dragoste
ti-o pot oferi oricand,
chiar si acum,
dar numai daca este sincera."
Imediat dupa ce rosti aceste vorbe arzatoare, sirena cade in bratele feciorului, iar contopirea lor a avut ca rezultat un sarut profund plin de mangaieri capilare. Lui ii cade degetele prin parul ei, ca un pieptene, iar ea ii gadila gatul lui prelung, dar nu l-a atins.
Ca doi magneti se lipira, ca doi magneti de nedespartiti.
Timpul este deja ultimul lucru la care s-ar putea gandi ei acum.
Dupa ce au terminat sa se sarute indelungat, au decis sa se plimbe si sa se cunoasca mult mai bine. Cristi afla ca o cheama Beatrice Moraru si ca este o persoana solitara ca el. Ambii parinti i-au murit in urma unui accident cumplit, dar despre care n-au insistat. Sora ei cea mica studiaza de opt ani pianul, iar fratele ei cel mai mare s-a casatorit de mult. Locuieste impreuna cu bunica ei intr-o casuta. A visat de mica sa ajunga celebra in domeniul psihologiei. Iubeste arta, mai mult decat atat: picteaza si deseneaza. Desi indrageste foarte mult cainii, are trei pisici: doua dintre ele fiind ingrijite mai mult de catre bunica ei. In materie de carti citeste foarte multi scriitori romantici... asemenea lui.
Ce nu poate intelege Deistasu ar fi motivul pentru care este atat de fericita. Nu are prea multe, chiar mult mai putine decat el si zambeste tot timpul.
Parul ei este de un roscat atat de puternic, incat nici focul infernului nu-l poate depasi. Poate pentru ca-i de o angelicitate irefutabila. Fata ei este usor rotunda, iar tenul alb ca foile pe care scriu acum acest roman, asteptat sa fie sarutat de cititoarele din lumea intreaga.
Citeste, picteaza, deseneaza si, mai presus decat orice, are visuri... El nici nu-si poate aminti ultimul vis pe care l-a avut, cu atat mai putin sa-si conceapa unul.
Cand a auzit ea ca n-are niciun vis, a ras cald imbratisandu-l si ii sopti catifelat in ureche:
,,Orice om viseaza.
Acum tu visezi
sa fi cu mine,
iar visul ti s-a implinit."

Incremenit o stranse si mai tare in brate. Ochii ii lacrimau, ca niciodata in viata lui, de bucurie. Se mai scufunda inca odata in privirea ei si ii mangaie buzele sale de ale ei. Ca doi bureti se storceau reciproc in timp ce inimile pulsau, gata oricand sa erupa din pieptul fiecaruia. Sangele inundase in asa hal venele, incat organismul se infectase cu virusul iubirii.
Palmele lui au ajuns la etapa prin care simtira nevoia de a-i mangaia spatele. Buricul degetelor ii crea un rendez-vous lui Beatrice. O gadila, dar in acelasi timp o
si excita. Limbile celor doi se pierdura parca de secole in labirintul cavitatii bucale.
Si ei incepuse sa-i curga parauri de lacrimi de fericire, iar nasul deveni un lac curgator.
Buzele lui se hranisera indeajuns, asa ca aluneca cu grija spre gat. Avea ce sa cucereasca... Gatul ei se simtea ca pe o plaja, unde nisipul era pavat numai cu piele, o piele argintie, o piele ca neaua, o piele ca o hartie, o piele ca laptele si dulce ca zaharul sculptat.
Parfumul ei ii patrunse in narile lui, ca un spirit aromat ce ii plutea si ii gadila simtul. Dupa mai putin de un minut stranuta pe neasteptate. Intr-un moment atat de neasteptat ca o patase pe gat cu precipitatile lui. Cand s-a decis sa-si scoata servetelele umede din buzunar, Beatrice izbucni in ras. Desi era rusinat pentru fapta sa, zambi de i se puteau observa dintii sai albi ascunsi de buzele lui carnoase si rosi. Dar nu mai rosii decat petalele pe care le avea ea, sub numele de buze.
Se putea observa deja cum machiajul de sub ochi se intinse pe obrajii ei inrositi de fericire. Continua sa rada nepasatoare.
De mult nu mai exista in jurul lor oameni. Pe lume, pentru ei, ar exista doar doua persoane, dar si acelea au format un intreg. Se simteau ca si cum ar fi inglobati intr-o pictura uriasa din roua de pe sticla. Cristi simti sistemul muscular bine dezvoltat in interiorul sau, iar trupul a devenit un scut imbatabil.
Cand ambii au realizat ca timpul a trecut si ca trebuiau sa fie la serviciu pana acum, se trezira in fata usii. Initial nu a realizat nici Deistasu ca s-ar afla chiar in fata portii lui. Scoate numai decat batista lui rosie din buzunar si ii leaga ochii femeii, spunandu-i:
"Am o surpriza
pentru tine,
iubito!"
Se aude cum isi deschide usa si ii zice sa inainteze cativa pasi.
Cand ii cere sa se uite, aceasta a ramas cu mult mai socata decat in momentul cand ii marturisi cat de mult o iubeste pe neasteptate... Era cel mai superb dar pe care l-ar fi putut astepta de la un barbat. Era toata casa lui plina numai de flori: trandafiri galbeni si rosii, garoafe, zambile sau lalelele erau doar cateva plante din sutele de astfel de tipuri prezente.
In acel moment ea ii inchise usa si ii sopti fierbinte in ureche ca vrea sa faca dragoste in patul plin cu petale. Nebuneste se contopira trup si suflet, modelandu-si unul-altuia iubirea timp indelungat.
Nu era el prea vorbaret, asa cum n-a fost nici cu fosta lui prietena... pe care a iubit-o din tot sufletul, dar deja a uitat-o definitiv pe A. Dragostea l-a luminat, dar despartirile il intunecau.
Acum un an:
Fosta lui prietena statea pe o canapea dintr-o sala de teatru plangand. Inima lui se zdrobi cand o cunoscuse in aceasta ipostaza. A intrerupt-o privind-o fix in ochi. Ochii ei erau inlacrimati, deoarece a plans atat de tare inainte ca tot machiajul oferit de creion se prelungise aproape pe toata fata ei. Obrajii ei erau innegriti. Dupa o conversatie prin care el reusi s-o inveseleasca, incepu sa o sarute atat de pasional ca rujul i se intinse in jurul gurii. Aproape ca tenul ei alb nu mai exista pentru un timp: doar negru si rosu ...si ochii ei de un verde profund. O iubi pe aceasta pana in ultima secunda. Ar fi fost in stare sa-si sfasie cu o sabie trupul, numai sa-si scoata inima si sa i-o dea ca semn al amorului vesnic.
A fost si ea. A plans dupa ea. A iubit-o si pe ea. …Dar acum a ajuns sa tina din toata fiinta sa la Beatrice. O zana cereasca. O ducesa din frisca. O inima ce ii bate chiar langa a lui.
Ca si cum ar fi fost pierdut pe o harta, se rataceste cu degetul aratator dinspre nasul ei, pornind. Aluneca ca dintr-un deal pe buzele ei moi si cand ajunse la barbia ei rotunda, isi facu avant cu unghile si schie pe gatul ei suplu. In momentul cand se trezi degetul in desertul infernal al pieptului, ezita putin nehotarat: sa urce intai dealul din stanga sau pe cel din dreapta? Un lucru era cat se poate de sigur: ambele erau ca doua corpuri ceresti, ambele aveau aceasi inaltime, ambele erau gemene, ca doua solutii unde factorul comun era atingerea. Cand degetul ii atinse buricul, deja buzele i se deschisera si o saruta de acolo in jos...
Limbajul nu se ma pronunta, vocea tacea si, ca doi munti muti, le sovaiau cuvintelor sa patrunda in universul sentimentelor acestora de afectiune. Se citeau enunturile adresate unul celuilalt din priviri, buzele reactionau, iar trupul fiecaruia era transpirat.
Au trecut 60 sau chiar mai multe minute. Inimile lor se sufocara in taramul patului. Parfumul sexului adie. Aievea se putea simti prin petale. Adierea se putea simti prin camera. Se putea simti si in organism. Si inca cat de amplu si de bine se putea simti!
Camera se intuneca de parca ar fi fost miezul noptii, doar ca lumanarile se aprinsera in timp ce romantismul se incinse.
Mai clipira de cateva ori unul catre altul si se culcara imbratisati. Erau goi, doar ei amandoi. Somnul se adanci in timp ce visele lor se inaripara in minte...
El visa ca s-ar afla intr-o librarie. Recunoscu atat libraria, cat si standul unde romanul sau se vindea din ce in ce mai bine. Ca de nicaieri apare un tanar de douazeci de ani cu parul lung pana la mijloc, prins in coada, slab si imbracat tot in negru. Doar ochii lui erau verzi. Ii puteai observa bocancii la fel de negri ca ciorapii. Sprancenele erau lineare, iar buzele uscate. Se indrepta spre standul lui si, mai mult, ii citea din roman. Se duce spre baiat si il intreba:
"E ultima mea carte
...Te-ar interesa
s-o iei?"
Adolescentul se uita fix in ochii lui, pletele ii cazura peste fata si ii raspunse mahnit:
"Nu sunt atat de patetic,
incat sa-mi cumpar
propriul roman!"
Speriat de cosmarul acesta, se trezi dezlantuindu-si inima. Se indrepta spre propria baie; baie la care visase inca inainte de a-si cumpara apartamentul. Deschide usa de la toaleta si nu se mai uita cum ii curge, ca un izvor potabil, apa de la vecinul ce locuieste cu un etaj mai sus, fiindca era uscat complet tavanul. Inchide mai apoi poarta cu acelasi zambet care spera sa-l faca intr-o zi celebru.
Dupa ce se spala pe fata, isi aminti sa-si hraneasca pisica. Dar cand deschide usa din baie, o vede pe Beatrice in costumul Evei. Se uita pentru cateva secunde la ea, admirandu-i frumusetea, cat si perfectiunea, trupului sculptat parca numai pentru el. Era si el, de asemenea, gol. O ridica in brate si ii marturiseste:
"N-am iubit pe nimeni
asa cum te iubesc pe tine.
Esti aerul pe care
inima mea il inspira,
esti soarele meu
plin de lumina,
esti steaua din
miezul noptii,
esti luna mea plina,
plina de miere de albina."
El se simti ca in paradis de cand o saruta pentru prima oara. Un paradis unde visele devin realitate. Rade incet, iar apoi ii grai:
"Te cunosc de o zi,
dar promit ca
te voi iubi o viata.
Iti simt pulsul din palme,
iti simt a ta vibrare,
iti simt degetele cum
se pierd prin mine,
te simt langa mine,
te vreau mereu,
vreau sa fiu
mereu in tine."
Sentimentele lui sunt divine, cand patul se preface intr-un nor... si totul in jurul lor devine ceresc.
Ea intra in baie, iar el s-a dus sa se imbrace.
Era ora 8:15 iar, dar nu mai suna ceasul. In timp ce se imbraca vazu pe geam cum tipul cu parul lung din vis pleca sau poate se ducea intr-un nou drum, unul opus lui.
Termina de pus toate hainele, fiind gata de plecare.
Fuge spre oglinda si repeta incet, ca in fiecare dimineata:
"Azi voi reusi sa-mi vand parfumul.
Azi voi reusi!"
Obosit isi inchide ochii, continuand sa repete sintagma.
Nu adormise pentru ca deodata se trezi legat la ochi cu un fular. Beatrice ii sopti incet:
"Imagineaza-ti
ca am doua aripi:
cu pene albe si lungi,
simetric rotunjite la capat,
inalte si bine fixate
spre nori.
Parul meu rosu
ca
se intinde
peste ambii mei sani,
peste...
peste piept,
peste burta
pana la fund,
depasind buricul.
Sunt desculta si ma aflu pe nisip;
apa marii imi mangaie talpile,
iar plaja pe care o vei vedea,
dupa ce iti voi scoate
fularul de la ochi,
vei vedea ca zarea n-are capat...
este singurul lucru ce se intinde pana la infinit.
Dupa ce i-a dat jos de pe ochi fularul, nu-i veni sa creada. Nu se mai afla in fata oglinzii, poate dincolo de ea. Totul din jurul lui era un miracol, cu mult peste ce visa cu ochii stinsi. Totul era aprins. Iar ea. Ea era un Inger al Marii unde briza in spate o alina, iar valurile ii mangaia talpile.
Desculta il impinse spre marea albastra si usor dulce. Dar nu mai albastra ca ochii ei. Ca doi copii se jucara in timp ce soarele isi reflecta razele peste ei. Inotau ca doi pesti: ea o sirena, el un delfin. Doar ei doi erau in apa, desi, la un momentdat, cand intoarse el capul, vazu un pian albastru ca un aisberg. (Se speriara pentru o clipa). Din el se auzi sonata lui Gluck. Valurile dansau parca in ritm clasic. (Teama se metmorfoza intr-un extaz). Un alt fenomen ciudat e aparitia curcubeului, sculptat din maretia solara.
Beatrice il indeamna sa-l urce. El zambi, zicand ca-i doar un miraj. Cand o vazu ca se duce spre semicercul colorat, incepu sa strige vesel:
"Asteapta-ma
ca vin si eu!
As vrea sa parcurg
creatia divina...
cerescul
raportor pigmentat."
Razand se urcara in toboganul lumii. De acolo putea sa vada lumea reala.
Beatrice ii arata lui cum un om in varsta, cu ochii caprui si imbracat in maro deschis, se duce impreuna cu un tanar la conferinta lui din Centrul Cultural M.I.R.A. Tanarul nu realiza ca ambii se indreptara in aceasi directie. Dar cand se regasira, noua prezentare era una mareata. De o solemnitate inalta.
El vazu o studenta care hranea un stol de pasari de la ultimul etaj al unui camin. Aceasta le arunca porumbeilor grau in timp ce le filma, cum se zbateau sa apuce, fiecare pentru el, o grana in cioc.
Ei mai obeservara si alte evenimente de sus, iar una dintre ele era chiar nostima: intr-un teatru piesa nu se putea juca din cauza a doua babute care, desi n-aveau nicio invitatie stateau pe scaun si, mai amuzant de atat, se certau cu urmatoarele persoane, in ordinea venirii spre dumnealor: taxatoarea de bilete, femeia de serviciu, regizorul si chiar cu doi bodyguards. Asadar, se ajunse la concluzia ca o femeie in varsta nu se poate dezlipi niciodata de pe scaun, ba mai mult -> mereu se atrag, dar in niciun caz nu se vor respinge.
Un alt eveniment pe care il mai vazura era o nunta, parca si cerul, si pamantul, cat si apa si focul se adunara la ospat, iar preotul le sudara inimile celor doua viitoare personalitati: el un scriitor, psiholog si profesor, ea o invatatoare.
Si nu se termina bine nunta ca dincolo de ei, se putea simti eternul parfum al dragostei impregnat in privirile altor doi tineri. Dupa o conversatie amicala, ochii lui sclipira ca doua smaralde verzi si valoroase, in cele doua diamante ale ei inecate in lacul cristalin.
El si Beatrice se imbratisara si mai adanc, iar capul Beatricei aluneca pe umarul lui ca pe o perna a miracolelor. Perna viselor inflorite ingropata in pluta sentimentelor de afectiune.
Cand ei realizara ca totul e o reverie, o utopie, o dulce lume imaginara, o viziune din nirvana, se aruncara in adancul marii, innotand catre fund. In timp ce innotau se tineau de mana si admirau vietuitoarele subacvatice: pestii tricolori (unul albastru, altul galben si ultimul rosu) se indreptau, ca niste revolutionari, intr-o noua dreapta; pestii negrii (unii se rugau in lacasul lor spiritual, altii erai depresivi, nebagand lumea marina in seama, iar cei din urma aveau o etnie a lor si nu puteau sa inghita rasismul pescaresc) se introverteau reciproc; iar cei mari erau canibalii care se hraneau cu cei mai mici si saraci. Ce sa mai!? Aceasta coruptie acvatica depaseste cu mult politica pescarului...
Cei doi "scafandri" iubeau acest acvariu, dar doreau o schibare, doreau sa-si revada lumea de la care venisera. De aceea se tot chinuiau sa gaseasca o scapare spre tinutul lor.
Beatrice gasi un dop si imediat ii spuse lui:
"Numai in doi
puterea creste."
Se tot chinuira sa reuseasca. Trageau in continuu, dar fara prea mare noroc. O caracatita cand ii vazu se gandi sa-i ajute. Dar avea prea multe probleme pe cap, asa ca innota mai departe, trancanind:
"De abia pot
sa-mi rezolv
proprile probleme,
iar toti pretind
sa le rezolv pe ale lor.
Nu mai vreau
asemenea prieteni!"
Determinata pleca mofturoasa.
Aproape ca izbutira sa ridice dopul cand deodata dintr-un submarin din preajma iesi un scafandru care, dupa ce ii vazu, ii impinsera.
"Ati innebunit!
Vreti sa nu mai
existe apa;
oricum suntem intr-o
incalzire globala.
Toate vietuitoarele
vor muri,
inclusiv oamenii,
adica
inclusiv voi doi!
(tipa scafandrul)
Dupa ce
poluati natura,
o mai si lasati
fara bautura."
Pentru moment pleca si strainul ce purta costumul sau subacvatic, cat si Cristi & Beatrice.
Cei doi ingrijorati planuira, totusi, ca la miezul noptii, cand luna isi va purta cununa, sa scoata dopul si sa evadeze din taramul acesta ciudat.
Pana atunci se indreptau spre plaja, unde hainele lor se asterneau pe nisip uscate deja. Se imbracara si se distrara, de parca ar fi miezul noptii. Cu nisipul construira castele si palate, zidisera munti. Ridicara biserici de sticla, iar in dreptul lor cimitire vesele. Plantasera fiecare cate un pom la umbra caruia citisera Krishnamurti "Prima si ultima libertate". Iar cand se plictisira s-au decis as vada "Simfonia Fantastica". In universul muzicii clasice intalnira luptatori ce strafulgerau scena, tarani izgoniti, dar si victorii rasunatoare sub palose si sabii.
Dupa o seara cu Hector Berlioz, Cristi se hotara sa o ia pe frumoasa lui zeita spre Sevilla, unde cel mai bun prieten al sau, un barbier, sta inchis in varful unui turn dintr-un sat de langa o alta mare. Planul sau era sa-l elibereze si, impreuna cu acesta, sa scoata dopul, zburand prin valurile infinite ale Marii Meditarane.
Beatrice se necaji un pic. Nu stia daca va fi o solutie atat de buna sa iasa din lumea aceasta. Daca lumea de dincolo nu e locul de la care plecasera? Nu se mai pot oare intoarce in fata oglinzii din camera?
In drumul lor spre prietenul lui Deistasu, ea chibzui sa-l intrebe:
"Ce ar fi daca
am preface marea
intr-o oglinda uriasa,
asemenea ghetii unde
oricine se poate vedea
reflectat pe sine,
chiar si
soarele sau luna,
norii sau luceafarul?"
El o privii prelung in adancul ochilor ei si raspunse:
"In prezent
trebuie
sa-l salvez
pe barbier din
castelul sau de fildes,
apoi voi face tot
ce-mi sta in putinta
sa evadam."
Nu termina bine de ispravit ideea ca deja ajunsera pe celalalt taram latin, iar turnul era atat de inalt ca depasea norii, cerul, depasea cosmosul, atingea, parca, infinitul.
Dar dincolo de plan se intersecteaza enigma:
"Cum vom reusi?
...Doar nu urci zilnic
pana in varful unui turn
dintr-o zona rurala
cu o destinatie colosala."
Mai rau nici ca nu se putea -> Era atat de intuneric incat oricine ar fi fost prezent, ar fi realizat ca luna e singurul felinar aprins la momentul respectiv. Un intreg fluviu de ar innota, tot n-ar rezolva. Iar de-ar fi sa zboara cu aripile ei, ar obosi la un momentdat si s-ar prabusi.
Se gandira ambii minute, se gandira ore intregi, numai zile nu trecura in acel moment. Se gandira sa riste sa zboara, dar el a refuzat de frica sa nu pateasca ea ceva. La un moment dat, decisera sa plece doar ei si sa-l lase pe el acolo, dar ar fi fost un act de egoism. Se tot gandira si se razgandira pana cand lui ii veni un plan, parca de dincolo de aceste randuri scrise.
"Ce-ar fi daca am sapa
un tunel subteran
pana la el?
Daca tot ce vedem
ar fi doar o creatie a lui?
Iar daca si-ar fi construit
acest turn
ca un castel de fildes
in care sa-si petreaca
tot restul vietii?
Sa speram totusi
sa-l salvam
din inconstient,
pulsandu-l
din subconstient
in constient."
(grai Cristi Deistasu).
Beatrice ezita totusi:
"Ca sa pot parcurge
sub pamant,
va trebui
sa-mi rup aripile
si sa redevin
om,
sa renunt la nemurire
pentru tine,
pentru voi."
Si el o privi iar in ochi si ii zise:
"Sacrificiul
poate naste
o noua etapa
in iubirea noastra..."
Cand isi rupse cele doua brate divine, aura nemuririi se intuneca pana cand se elimina in infinit, in macrocosmos.
Si imediat incepura a sapa ore intregi ca doi castori. Pamantul le murdarira hainele, le intrara cred ca si in haine.
In final, au izbutit si acest plan. Cand au ajuns sa dea de piatra, parca funerara, o impinsera si o dara la o parte ca niste posedati.
Turnul respectiv era plin de scari, de trepte. Era un adevarat labirint pe care trebuia sa-l parcurgi treptat, dar sigur. Exista doar o singura scara, cea a vietii, celelalte trepte erau ale iubirii, ale fericirii, ale senzualului, ale impinirii, ale credintei, ale bunului simt, ale sanatatii perfecte, ale implicatiei, ale sufletului etern, ale raiului, a vesniciei, dar si scara mortii cu treptele sadismului, bolilor, chinului, egoismului (one man step), ignorantei, manipularii, ale urei. Era chiar scara in cer sa fi creat si scari alternatve, fiindca dupa ce au urcat scara vietii, Beatrice si Cristi au ajuns aproape de barbier, dar nu la el. Mai trebuia sa existe scara creatiei. De fapt, era scara creatiilor proprii. O scara pe care orice om trebuie s-o infaptuiasca de-a lungul destinului sau. Beatrice era derutata, de aceea Cristi ii explica faptul ca trebuie sa-si vizualizeze noua scara. Inchid ochii si las originalitatea sa preia controlul. Astfel a aparut cea mai elevanta scara - suprascara umana. Desi treptele erau asemanatoare, excelenta facea baza diferentiala. Ajunsi observara ca
nu era nimeni in jurul lor, de aceea s-au decis sa-l strige, dar ecoul nu repeta glasul lor.
Posibitatile erau multiple. Solutia era doar una:
Practic trebuiau sa mearga pe calea si mai buna pana sus, la capatul celalalt al monumentului. Inima lor ticaia si, ca un vulcan, clocotea. Se tineau unul de celalalt, stiind ca o noua pagina e gata sa urmeze. Suspansul creiona fiecare pas pe care il realizau. Totul era ca un portret in rama, gata sa fie animat de catre prezenta lor. Gura se usca, iar apa nu exista intr-un tunel creat de catre un geniu neinteles. Ca doi claustrofobi, isi citeau fiecare clipa inchisa de frica - din acest cilindru cotat cu trepte de la unu', doi pana la al treilea... aflat la poarta infinitului.
Barbierul se stia prea bine ca era luminita de la capatul turnului. Totusi, capatul nu se putea vedea. Ochii lor umani, ca patru bile, nu observau microscopul sfarsit.
In aceasta ecuatie, unde treptele se serpuiesc segmentar, unde peretii se unesc circular, unde panzele isi asteapta micile insecte zburatoare ca niste plante carnivore, unde inceputul isi cauta deznodamantul, aceste doua personaje ajung sa se simta ca doua minuscule creaturi: carabusi sau, mai degraba, purici, ce zac pe un plan ce cauta dupa egal, raspunsul la solutie.
Deistasu gandise ca in acest caz i-ar fi fost de mare ajutor aripile iubitei lui ca sa zboare prin colivia aceasta ruginita.
Singurul lucru pe care il puteau auzi acesti Adam si Eva erau valurile ce se spargeau in noapte, in mareata bezna pe care luna o vizualiza. Dar la ce folos e oare? Cu ce ii pot ajuta briza marii?
Cristi tresarii si striga zambind:
"Am o idee
care ne va salva,
ba mai mult,
ne va duce
cu valu' !"
El se gandi sa creeze un nou tunel subteran, unul care sa duca la mare. Dupa ce apa marii va parcurge tunelul, va intra in turn, inundandu-l. Volumul sau, mai degraba debitul fluidului, va creste pana la portalul barbierului. Ei vor inota astfel ca o bisectoare in plan.
Zis si facut, iar tunelul acesta functiona ca la carte. Ca printr-o teava (conducta), fluidul incolor, creat prin combinatia dintre hidrogen si oxigen, curgea si turnul il inunda.
In timp ce donjonul se umplea cat o cada, ei innotau, continuand sa se tina unul pe celalalt, dar, de data aceasta, in brate. Dadeau din picioare pana cand zarira o usita pe tavan.
Speriati sa nu se inece, au spart usa. Cand prizonierul auzi zgomotul, isi intoarse capul si sari din patul lui spunand:
"Ce cauti
in garliciul meu?
Mi-ati adus
oscilograful?
Cine sunteti,
apropo?"
Le zambi prietenos, gata sa-i stranga in brate pe straini.
Barbierul era un tanar, tot de 20 de ani. Prin ochelari ii citeai privirile din ochii lui verzi. Parul sau era scurt, dar tare ciufulit, iar zambetul sau te magnetiza. Ciocul lui netaiat nu era atat de mic asa cum v-ati imagina, atingandu-i genunchii.
Cand afla cine sunt strainii, tanarul barbier ii stranse in brate, dar cand auzira ca venira sa-l ia, le zise:
"Nu pot sa plec.
Am o datorie
lumii
cu o
- capodopera literara.
Romanul se va numi
Epitetele Iubirii
si presimt ca va fi
si ecranizat."
"Dar noi
cum
vom iesi
de aici?"
(intrebase Beatrice ingrijorata ca va fi inecata)
Apa marii continua sa se umple, iar singura persoana care era linistita din tustrei continua sa fie barbierul. Prietenul lor ii sfatuira, zambind spre ei:
"Pe cerul plin de stele,
daca priviti
cu atentie,
vedeti carul-mare.
El va va trimite
spre casa.
Trebuie doar
sa iesiti
pe fereastra."
"Si daca
nu vom ateriza
in carul-mare?"
"Atunci
nu veti trai
clipa
cand romanul meu
va ajunge
un best-seller
si voi fi nevoit
sa cheltui
toti banii mei
pe parastas."
(raspunse, izbucnind in ras, barbierul meu din Sevilla)
" Oooo, nuuuu!!!"
(tipa Beatrice)
"Oooo, daaaa!!!"
(ii continua sa strige sarcastic prietenul lui)
"Stai linistita,
draga mea iubita.
Te poti transpune
intr-alta lume
doar daca ai puterea
de a vedea
cu ochii gandirii
pe canalul sufletului."
"Si daca nu vom reusi,
Cristi?"
"Lectia de baza este sa vrei,
raspunsul relevant este ca poti."
"O puteti numi reverie,
utopie,
vis
sau,
Doamne fereste,
un cosmar,
un lucru
e sigur:
e de ajuns
sa deschizi ochii
si asta a fost tot"
(ii recita cuvintele sale amicul din Sevilla).
Nu ispravise bine de zis ca Beatrice deschise ochii si se trezise in bratele lui Cristi, care ii zise:
"A fost
un vis,
draga mea iubita.
Orice om viseaza.
Acum tu visezi
sa fii cu mine,
iar visul ti s-a implinit.”
Madame Beatrice se ridica din patul trandafiriu (se poate spune ca a avut un vis mitic) si deschide cartea de pe noptiera. Cu patima in privire, citeste in gand:
Ceasul iar arata ora 8:28, motiv pentru care Beatrice Moraru se trezi alaturi de iubitul ei, Cristi.